Despre disociere și depersonalizare, pe scenă și în viață

Cronica volumului de teatru, Piese triste pentru cei prea veseli de Cosmin Andrei Tudor

(Editura Neuma, 2024)

 

Cosmin Andrei Tudor (născut în 1997, la București) este absolvent al Facultății de Chimie a Universității din București și al unui master în cadrul aceleiași facultăți. Este chimist în domeniul produselor farmaceutice, doctorand în chimie și scriitor. În anul 2018 câștigă Concursul de manuscrise al editurii Cartea Românească, iar în 2019 îi apare volumul de debut în poezie, intitulat, Ochilor verzi, la editura Cartea Românească. Au urmat volumele de poezie: Ludi (2021) și Jurnal poetic (2023); volumele de proză: Balerina (2021) și Christine (2025); precum și volumele de teatru: Ultimul viorist. Statuile. Răsăritul și apusul unui nebun (2020) și Piese triste pentru cei veseli (2024). Este membru al Uniunii Scriitorilor din  România, Filiala București - Poezie. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de teatru, Piese triste pentru cei prea veseli, apărut în anul 2024, la editura Neuma.

Volumul este alcătuit din trei piese de teatru relativ scurte: Îndoiala, Bătrânul și margareta și O divagație aproape lirică. Cele trei piese, fără a fi, în sine, deosebit de triste, așa cum sugerează titlul volumului, sunt, în schimb, foarte profunde, atât la nivelul psihologic al conținutului intrinsec, cât și la nivelul sugestiei oferite prin jocul actoricesc și didascaliile autorului. Fiecare dintre cele trei piese dezbate, într-o formă sau alta teme cât de poate de serioase din sfera identității și a naturii umane, cum ar fi disocierea, relația tensionată cu divinitatea, alienarea progresivă, schizofrenia sau pierderea identității de sine.

În prima piesă, Îndoiala - piesă într-un tablou și-o fotografie, actantul principal este un preot, surprins, în prima parte a piesei, într-o stare de agonie provocată de o criză mistică. Apoi primește la spovedanie mai multe persoane, fiecare dintre acestea considerând că împărtășesc, într-un fel sau altul, destinul biblicului Iov, persoane pe care, în ciuda stării lor de surescitare duhovnicească le expediază frugal, sugerându-le că nu au niciun motiv real de îngrijorare și cu atât mai puțin ar avea nevoie de spovedanie sau de a-și simți sufletul încărcat. Până în acest moment, iese în evidență contrastul, sau chiar antiteza flagrantă dintre scrupulozitatea de care preotul dă dovadă când este vorba despre propria-i persoană și relația sa cu divinitatea și laxismul moral pe care pare să-l cultive în mintea și sufletul celor pe care, teoretic îi păstorește. Această discrepanță care se instalează în forul interior al preotului, justifică apariția în scenă, în ultima parte a piesei, a Diavolului însuși, care îi provoacă preotului un vertij psihologic și sufletesc, îl face să se îndoiască de credința sa și în final de sine; apoi îl prinde într-un vârtej fizic al amăgirilor și îndoielilor, în urma căruia, cei doi, preotul și diavolul, ajung să facă schimb de identități.

Cea de-a doua piesă din volum, Bătrânul și margareta - banalitate dramatică într-un tablou, ni se descoperă ca o dublă pastișă: pe de o parte, titlul sugerează o pastișă după Maestrul și Margareta, celebrul roman al lui Mihail Bulgakov, susținută de raportul inițial de forțe dintre bătrân și servitoarea sa, Margareta, căreia însă îi uită mereu numele, înlocuindu-l cu o mulțime de nume greșite, iar pe de altă parte, conținutul și jocul actoricesc trimit și la piesa de teatru, Lecția de Eugene Ionesco, întrucât și aici avem ilustrată schimbarea raportului de forțe dintre bătrân și Margareta, cea din urmă ajungând să-l domine de bătrânul și senilul ei stăpân. Totodată, avem aici sugerată și problema numelor și a puterii acestora, Margareta devenind puternică abia în momentul în care bătrânul nu îi mai greșește numele, ci o strigă pe numele ei adevărat.

În fine, cea de-a treia piesă, intitulată, O divagație aproape lirică - teatru cu cortina trasă, marchează punctul de apoteoză, chiar dacă întoarsă pe dos, a volumului. Personajul acestei piese este unul, în egală măsură colectiv, și unicat: Ceilalți - interpretați de un singur actor. Altfel spus, există un singur actor care joacă, desigur, pe mai multe voci, un om ce suferă de personalitate multiplă, fiind, prin rotație și bolnav și medic și copil și părinte și fizician și chimist și multe altele, dezvoltând chiar și o personalitate animală și una vegetală. Dincolo de acest concept de one man show, care nu mai este de mult unul nou și inedit, adevărate doză de inedit vine din alte două aspecte cu totul și cu totul noi: primul - aproape întreaga piesă se joacă cu cortina lăsată în jos, adică publicul nu vede ce face actorul pe scenă, ci doar îl aude și poate intui jocul de scenă, din sunetele adiacente care se aud din spatele cortinei; iar al doilea, la final, cortina se ridică și publicul se privește într-o oglindă imensă amplasată pe scenă, sugerându-i-se astfel ideea că fiecare dintre cei din public ar putea să sufere de multiplă personalitate, că fiecăruia i s-au întâmplat cele ce se vor fi desfășurat pe scenă în timpul spectacolului.

Așadar, Cosmin Andrei Tudor, care se impusese deja ca poet și prozator cu o voce formată și o personalitate literară puternică, ni se revelează, cu acest volum de teatru scurt și drept un dramaturg nu doar inspirat, ci și cât se poate de inovator, ideile sale actoricești și regizorale putând contribui la o înnoire a teatrului în special și a artelor spectacolului în general.