Cronica volumului de poeme, De partea bună a hărții de Cătălina Bălan
(Editura Paralela 45, colecția Metamorfoze, 2025)
Cătălina Bălan s-a născut în anul 1995, la Chișinău, în Republica Moldova, dar este stabilită în România. A absolvit secția Franceză a Facultății de Științe Politice în cadrul Universității din București și programul de master Diplomație în Economia Internațională, în cadrul Academiei de Studii Economice, București. În prezent este director de marketing și PR al editurii Paralela 45. Scrie poezie, proză, critică literară și eseuri politice, publicând în diverse reviste, dintre care amintim: Observator Cultural, Contrafort, Revista la Plic. Este prezentă în mai multe antologii din România, Republica Moldova, Franța, Belgia și Elveția. În anul 2019 a debutat cu volumul de poeme, Cutii, apărut în colecția Avanpost la Editura Paralela 45, iar în 2025 a publicat un al doilea volum de poeme, De partea bună a hărții, în colecția Metamorfoze a editurii Paralela 45. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început aș spune că noua apariție editorială a Cătălinei Bălan este mai mult decât un volum de poeme, este o adevărată instalație multimedia, la care au luat parte o suită de oameni iubitori de frumos, din România, Republica Moldova și Letonia, după cum urmează: Ghenadie Popescu - intervenție conceptuală foto-video, Sergej Timofejev - sound design & dialog poetic, Sorina Popescu - intervenție conceptuală grafică și Diana Iepure - dialog poetic. Desigur, pentru accesul la intervențiile sonore și video, se vor scana QR codu-urile disponibile în paginile cărții.
Din punct de vedere conceptual, volumul este alcătuit din trei secțiuni, inegale ca întindere dar la fel de profunde la intensitate: De partea bună a hărții (în care întâlnim și cele două secvențe de dialog poetic cu Diana Iepure și Sergej Timofejev), Oasele și Viața noastră urbană.
Prima secțiune, cea care dă și numele volumului, fiind și cea mai amplă ca întindere, cuprinde poeme în care sunt ilustrate o serie de amintiri de familie, atât din anii copilăriei, petrecuți în Republica Moldova, cât și din anii adolescenței petrecute la București. Sunt poeme în care atmosfera creată poate fi descrisă ca una de pace, liniște și melancolie, chiar dacă pe alocuri apare și apăsarea generată fie de pierderea bunicului matern, Bunelu, Filip Iepure (de altfel, întregul volum este dedicat memoriei acestuia): „niciun bărbat din viața mea nu m-a învățat să merg pe bicicletă/ unii m-au însoțit pe bancheta din spate a mai multor taxiuri/ alții m-au dus peste tot/ la volanul propriilor mașini/ Bunelul chiar a încercat/ să mă învețe să conduc/ la volanul bătrânei lui Lada/ care se pune la numărătoare ca un membru iubit al familiei/ încă dinainte să mă fi născut// s-a făcut un an de când Bunelu nu mai e/ au rămas în urma lui mai multe haine și încălțări care i-au păstrat forma corpului// am găsit în torpedo/ mănușile tricolore de lucru/ o iconiță/ o cruce de lemn/ un creion simplu// m-am refugiat în mașină la un moment dat/ când zeci de neamuri/ pline de intenții bune/ se perindau pe lângă noi și pe lângă sicriu// mirosea la fel ca pe vremuri/ în zilele însorite din copilăria mea/ Bunelu aducea de la Soroca pâini mari și pufoase/ de multe ori încă fierbinți/ pe care le punea sub lunetă// acolo încăpeam și eu/ cu tot corpul/ îmi plăcea să mă urc pe suportul dintre banchetă și portbagaj/ și să mă uit pe geam în poziție fetală/ așa cum se uită astronauții/ din interiorul navei spațiale/ către Pământ”; „a aflat că e/ cel mai bun bunel din lume/ când i-am scrijelit acest mesaj/ cu creta/ pe capota mașinii”; fie de conștientizarea faptului că foarte aproape de granița acestui univers safe format din România și Republica Moldova se desfășoară un război nedrept și groaznic, de aici venind și sintagma care dă nume atât ciclului poetic, cât și volumului, De partea bună a hărții, ca o mantră menită să securizeze sentimentul de siguranță, fie și fragilă, dat de apartenența la un spațiu istoric și geografic aflat încă în stare de pace: „în dreapta Prutului și ulterior în stânga/ mă uitam la filmele americane din anii ‘90 - 2000/ uneori și la serialul Seinfeld/ analizam decalajul economic enorm/ față de personajele din film/ un decalaj ce n-a fost pe deplin surmontat// cu războiul din Ucraina la ușă/ îmi spun că, probabil, așa se simțeau și francezii în anii ‘60 - ‘70/ mușcând din croissantele lor cu unt/ când citeau despre comunism și cortina de fier// am retrăit cel puțin o dată/ toate relele/ prima relație ratată, a doua și tot așa/ primul genunchi operat, apoi al doilea, care m-a durât mai puțin/ anii ‘90 la Chișinău/ apoi anii 2000 la București/ unde a fost ceva mai bine// eram în clasele primare când mi s-a spus/ că ne bucurăm de cele mai pașnice și mai prospere vremuri din istoria omenirii// trăim ca în 1920, privind nu peste ocean/ ci mult mai aproape/ aflându-ne de partea bună a hărții”.
De altfel, îngrijorarea față de războiul din Ucraina și față de victimele acestuia este reliefată în secțiunea a două, cea mai puțin întinsă, dar poate cea mai apăsătoare, ca atmosferă, intitulată, cum nu se poate mai potrivit, Oasele. Poemele cuprinse în această secțiune sunt minimaliste, dar extrem de profunde, ca niște anti-gloanțe, ca niște răspunsuri la gloanțele care răpesc vieți și frâng destine. Totodată sunt și poeme foarte sensibile, sentimentele predominante ce le traversează fiind empatia, mila și frustrarea izvorâtă din neputință: „dar oasele mele sunt ale mele doar temporar/ și câtă bătaie de cap/ că vor trebui puse la păstrare/ alături de alte oase mai vechi/ și mai îndreptățite/ să se odihnească”; „ce bine ar fi dacă aș slăbi vreo 5 kile/ mă ajuți, Doamne?/ dar cum să te rog așa ceva/ când alături sunt atâtea femei care și-au pierdut bărbații, casele/ și nu mai au un oraș la care să se întoarcă”.
În fine, cea de-a treia secțiune a cărții, intitulată aparent sec, dar, după cum se va vedea, ascunzând o oarecare gravitate, Viața noastră urbană, adună poeme dedicate prezentului, poeme despre viața personală, intimă, care rareori rămâne intimă, dar mai ales despre provocările de zi cu zi, care fac că o viață aparent liniștită să nu fie niciodată tocmai așa, mai ales pentru cineva care, asemenea lui Caragiale, vede enorm și simte monstruos, fiind mereu 100% conectat(ă) la nebunia lumii în care trăiește. Sunt aici poeme în care apare, în premieră în acest volum, umorul, simțul ludic, ironia, erotismul, dar și veninul bine țintit spre factorii care complică viața altora, provocând adevărate traume: „creier al meu/ te rog să-mi arăți ce e bine și ce e rău/ ce să cred și ce să nu cred/ câți oameni din apartamentele de aici ascultă aceeași melodie pe youtube ca și mine/ câte cupluri fac sex simultan pe strada mea/ în spatele ferestrelor întunecoase/ și câte se ceartă/ uitând pe moment de iubire/ privindu-se în ochi/ și întrebându-se cu ură nedisimulată/ cum dumnezeu au ajuns să locuiască împreună”; „mi-ar fi plăcut să știu/ ce se cădea să-i spun/ profesorului de română din liceu/ când o întrebase pe prietena mea/ care tocmai îi scria mesaje iubitului ei/ pe sub bancă/ cu ce te ocupi acolo, frumoaso, te masturbezi?/ i-am răspuns, în schimb, când ne sfătuia să facem câte doi copii/ cu bărbați deștepți și simpatici/ a căror vârstă nu contează/ ci doar a noastră/ că ne va trebui cu siguranță încă un copil/ al treilea/ și acela va fi pentru patrie”.
Așadar, noul volum de poeme al Cătălinei Bălan, De partea bună a hărții, ne prezintă o poetă care, deși încă tânără, manifestă o maturitate existențială deplină, semn al unei vieți trăite cu maximă atenție și cu conștiința activă 24/7. De remarcat, de asemenea și maturitatea literară, reflectată în stilul său concis, în directețea și franchețea cu care spune lucrurilor pe nume și în lipsa oricărei forme de surplus poetic. Și bineînțeles, un mare plus și pentru acuratețea cu care a pus la punct întreaga instalație poetică despre care am vorbit și mai sus. Felicitări, Cătălina & Co.!
Comentarii
Trimiteți un comentariu