marți, 28 aprilie 2020

Return to innocence cu Tatăl cel de pe umărul stâng


Cronica romanului „Tata mă citește și după moarte” de Mihail Vakulovski 
(Editura Humanitas, 2020)

Noua carte a lui Mihail Vakulovski, apărută anul acesta în colecția 821.135.1 scriitori români contemporani, a editurii Humanitas, are un subtitlu semi-derutant: „poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice”. De ce este semi-derutant? Pentru că singurul aspect care ar putea trece drept „18+” ar fi limbajul copiilor moldoveni-sovietici, în care înjurătura este mai frecventă decât salutul oamenilor de pe uliță. Dar, dacă nu ne-am ascunde după deget, vom recunoaște că toți copiii, dintotdeauna și de pretutindeni, s-au dat în vânt după cuvintele interzise, părânduli-se că, tocmai încălcând tabuurile de limbaj, devin mai grozavi, devin mai curând adulți și astfel vor fi mai repede luați în seamă de cei mari. Astfel încât, acest „18+” nu își găsește rostul decât în pudoarea elementară pe care o cere politicile editoriale.
Dincolo de acest aspect, romanul își respectă 100% subtitlul, întrucât surprinde într-adevăr destul de multe aspecte ale copilăriei, așa cum se desfășura ea în tânăra încă, pe atunci, U.R.S.S.: propagandă socialistă fără limite, cultul lui Lenin, ca „tată” al tuturor copiilor sovietici, minciuna și manipularea privind presupusa sărăcie a copiilor din statele capitaliste, și în special a celor din S.U.A., școala bazată în principal pe muncile agricole, „Nu cred că e cineva născut în URSS care își poate aminti cu exactitate care a fost primul lui subotnic, când a fost prima oară la un subotnic. Nu mai știu dacă ne scoteau la subotnice și de la grădiniță, dar din clasele primare – cu siguranță” și pe învățarea limbii ruse, care se făcea în mare parte prin învățarea de poezii în care era proslăvit Lenin, dar și organizarea de tabere școlare în care întrecerile sportive de tot felul făceau deliciul tuturor elevilor.
Pe pe altă parte, printre rânduri, se creionează într-adevăr și însăși copilăria Uniunii Sovietice, adică este surprinsă acea perioadă în care accentul nu cădea încă pe gulaguri și persecuții, sau cel puțin încă nu se aflase despre așa ceva, ci pe propaganda de partid, pe cultul personalității lui Stalin, pe lupta pentru supremație în cursa spațială, edificatoare fiind pasajele dedicate lui Iuri Gagarin, dar, totodată sunt semnalate și primele acte de rebeliune, atât în rândul copiilor cât și al adulților (vezi cazul poetului și cântărețului Vîsoțki) precum și primele semne de întrebare, timide, la adresa socialismului „paradisiac”: „Noi, copiii Uniunii Sovietice, îl iubeam foarte tare pe Iura,însă asta nu l-a ajutat să nu moară subit într-un accident stupid și banal, în timpul unui zbor de rutină, în apropiere de Moscova, la bordul unui MIG-15. Omul care a cucerit Cosmosul și omenirea și istoria Terrei răpus de un MIG-uleț... Iuri Gagarin, cuceritorul Cosmosului, n-a știut să aterizeze cu un elicopter la un simplu antrenament?...”; „Vladimir Vîsoțki, pe scenă, cântând, ca de obicei, cu toată dragostea, cu ură, cântând din tot sufletul, cântându-și propriile texte, pe care visează să le adune vreodată între două coperte.
 -Sper  să nu mor înainte de a-mi vedea editată o carte de poezie. Cartea mea de poezie!
Sângele izbucnindu-i – deodată, absolut surprinzător – pe gură, pe nas, prin ochi, urechi, curgând literele fiecărui cântec de-al său cântat de el, fără nicio șansă de a fi oprit, deși înaintea concertului era sănătos tun”.
Este interesant cum, deși este scris la persoana I, personajul-narator nu ține să iasă în evidență foarte tare, ci se prezintă mai degrabă ca o picătură din oceanul copiilor sovietici – moldoveni, comportându-se la fel ca ceilalți: înjură, îl persiflează pe vecinul și colegul Colea, marele adorator sincer al lui Lenin, „Da, a fost copil și Lenin,/ Da, a fost și el școlar/ Și în geanta lui pe vremuri/ A purtat abecedar. Mare căcat, eu cunosc poezii și mai frumoase, pe care șștiu și să le cânt-descânt: Plouă, plouă/ babele se ouă,/ ouăle-s de lut,/ babele se fut”; fraternizează și empatizează cu Vîsoțki, se dă în vânt după Gagarin, se ia la trântă cu ceilalți copii, se dedă, împreună cu gloata zglobie la tot felul de drăcovenii puerile, se îndrăgostește, copilărește de cea mai frumoasă fată din școală, „Ne-am dus cu clasa la ziua de naștere a Adei, o fetiță pe care începeam s-o iubim cu toții, blondă, frumușică și deja sexoasă”, altfel spus, era unul dintre ei.
Cât privește figura tatălui, invocată în titlul romanului, aceasta apare mai pregnant doar în prolog, „De când a murit tata, îl simt uneori în mine, mă trezesc cucerit subit de el, care face ce are chef el, ce i-ar fi plăcut lui să se întâmple. Cel mai crunt e când – mai ales la un pahar de vin de care îi place lui – începe să îi ironizeze pe cei dragi mie.” și în epilog, „Tata citește foarte repede. Citește, desenează, pictează și se enervează foarte repede. Dar lectura ideală, mi-a spus odată, în copilărie, ține cât a ținut scrierea textului. Lui frate-meu îi poate citi textele în timp ce le scrie, iar eu recriu prea mult, corectez prea mult, amân prea mult publicarea. Cu toate astea – deși l-am simțit mereu deasupra umărului stâng, n-a intervenit deloc, exact invers decât se întâmpla... înainte să.”, creând astfel efectul de „ramă”, scontat, de altfel, de autor, atunci când și-a propus să povestească despre propria-i copilărie, dar privită din perspectiva adultului de astăzi, ce împarte dorul de vârsta cea nevinovată cu dorul de tatăl plecat mult prea devreme în lumea celor blajini. În restul romanului, tatăl apare concret, mai degrabă episodic, dar, grație măiestriei autorului, duhul acestuia, care citește de dincolo de moarte fiecare rând al fiului în timp ce acesta își scrie amintirile din copilărie, se insinuează, printre rânduri, pe fiecare pagină a romanului. Ceea ce face ca acesta să fie străbătut, de la un capăt la celălalt, de o oarecare duioșie, de o oarecare gingășie. Și chiar dacă, pe alocuri, apar scene dramatice, tragice sau pline de violență verbală și fizică, atmosfera generală a romanului rămâne una brăzdată de melancolie, poate și datorită faptului că autorul însuși relatează faptele cu un soi de resemnare, ca în fața unor realități pe care, și dacă ai vrea, nu le mai poți schimba nicidecum. Și aici mă refer atât la pierderea prematură a Tatălui, pe care nu cred că am greșit, nici că am comis vreo blasfemie scriindu-l cu majusculă, cât și la întregul context istoric, politic și social care a însemnat copilăria în URSS, care, cu bune și cu rele, a contribuit decisiv la formarea omului de astăzi, a celui ce este astăzi Mihail Vakulovski, scriitorul și mai ales, omul.



2 comentarii: