A fost odată la Clejani... Taraf de Haïdouks

Cronica volumului Comédia Țiganilor de Paul Țanicui

(Editura Curtea Veche, 2019)

Titlul acestei cronici ar fi putut să fie la fel de bine și Once upon a time in Clejani... Taraf de Haïdouks. Și aceasta pentru simplul fapt că istoria acestui grup de lăutari români din satul Clejani de pe Valea Neajlovului s-a desfășurat mai mult în lumea largă decât în România, iar ei sunt de asemenea mai cunoscuți în Belgia, Franța, Italia, Germania, SUA sau Japonia decât în țara lor natală. Și asta nu pentru că nu și-au dorit-o ei, ci pentru că publicul român nu a avut ochi și mai ales urechi pentru ei. Cu toate acestea, în anul 2002, la BBC World Music Awards, Taraf de Haïdouks primește premiul The Best World Music Group, trofeul fiindu-le înmânat de Johnny Depp, care pentru ei nu mai era de mult timp doar „marele actor”, ci mai curând „fratele lor”, căci însuși Depp se considera unul de-al lor, fiind fascinat de arta lor și mai ales de modul lor de viață, de modelul lor uman. De altfel, cu doi ani mai înainte, membrii tarafului au jucat alături de acesta în filmul „The Man Who Cried”, în regia lui Sally Potter.

Mulți români îi descoperă abia acum, când taraful este deja istorie, și când doar câțiva foști membrii mai cântă la nivel înalt, printre aceștia numărându-se Caliu, care are propriul său taraf, și mult mai mediatizatul Ioniță din Clejani, restul cântând în continuare, anonimi, la nunți, botezuri și înmormântări, la ei în sat sau prin împrejurimi. Prin această carte a sa, Paul Țanicui, unul dintre puținii oameni de cultură din România care le-a acordat atenție, interesându-se de viața lor chiar și după destrămarea visului frumos care i-a făcut celebrii în întreaga lume, își propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât să consemneze în scris, istoria grupului Taraf de Haïdouks, rostită din gura fiecăruia dintre membrii acestuia. 

Istoria oficială a grupului începe în anul 1988, o dată cu înregistrarea albumului Lăutarii din Clejani/ Les Lăutari de Clejani, Roumanie: Musique des Tsiganes de Valachie, editat de Muzeul Țăranului Român, prin sprijinul doamnei etnomuzicolog Speranța Rădulescu, la solicitarea expresă a unui manager din Belgia care dorea să cunoască muzica tradițională românească. Ca urmare a acestui album Taraful din Clejani (așa cum se numea pe atunci) a avut un prim concert în Belgia, unde s-a bucurat de un real succes. Dar asta a fost tot pentru acel moment, poate și din cauza condițiilor grele impuse de didactura comunistă.

Dar lucrurile nu aveau să rămână așa, căci o dată cu deschiderea granițelor, un alt manager belgian, care îi văzuse în urmă cu doi ani, vine după ei, hotărât să-i facă vedete internaționale, schimbându-le și numele în Taraf de Haïdouks: „În 1990, Stephane Karo descinde în Clejani cu senzații amestecate. Cum e să te trezești într-un sat pierdut din Câmpia Română, unde nu știi pe nimeni și nimeni nu te știe? Să te trezești înconjurat de o gașcă de puradei urlători și de pirande cu un milion de fuste, puse una peste alta, care-ți cer bani? Pe urmă, cum e să te afli într-o cămăruță cu o fereastră cât o cutie de chibrituri, în miros de varză, cu douăzeci de omuleți pe lângă tine care așteaptă să-i scoți în lume, să-i faci cunoscuți, să câștige bani? Iac-așa! După primul lor album scos în Belgia, la casa de discuri Crammed Discs, Musiques des Tsiganes de Roumanie (1991), niciuna dintre faimoasele scene de concerte ale lumii nu rămâne nebătută: Carnegie Hall, Opera Garnier, Royal Albert Hall, Union Chapel, Royal Opera House, Convert Garden, Elysée Montmartre – ai putea spune că țin de palmaresul marelui Pavarotti și nicidecum de al unor țigani lăutari, dintr-un sat prăfos, uitat de istorie”.

Primul lor concert în România are loc abia în anul 2000, la Sala Arcub, nu fără unele animozități provocate de rasismul unora dintre cei prezenți, virus ce s-a activat instantaneu în momentul în care au aflat că cei care urmau să urce pe scenă sunt țigani. Fără a ști probabil că acești țigani cuceriseră deja tot Occidentul și că albumul lor din 1994 fusese votat de către Asociația Criticilor Germani ca „Best World Music Album”. Cu toate acestea ei au urcat pe scenă în următoarea formulă: Culae, care nu cânta la vioară cu arcușul ci cu un fir de păr de cal legat de strune, Cacurică, Ilie Iorgu, Caliu, „un drac, un fel de Paganini încărcat la 1000 V”, Costică Boeru, Fluierici, Pășelan, Marin Marius Manole și Ioniță Manole (a.k.a. Ioniță de la Clejani). Concertul se dovedește a fi halucinant, electrizând tot publicul și spulberând orice urmă de rea credință ce mai putea veni din partea acestuia. Paul Țanicui descrie foarte poetic secvența în care, bătrânul Culae și mai tânărul Caliu interpretează, ca duo de viori, „Balada lui Ceaușescu”, compusă de cel dintâi: „Fă‑i să zbârnăie, Caliule! Aruncă‑i înapoi în lume aşa cum erau! Şi vioa‑ ra Caliu priveşte spre bătrâna vioară Culae: o dată, de două, de trei ori, cât trei ani, cât trei vieţi. Nicio şoaptă, niciun gest, nicio clipire... Pe două corzi, noapte şi zi, una lângă alta, niciun frâu şi‑atâţia nebuni de legat, unde dracu’ or fi ţinut ascunşi caii ăştia care te fac să plângi şi să plângi ca prostu’! Ţiganu’ ştie că te‑a făcut şi d‑aia îşi arată dinţii, dinţii lui albi. Râde când tu‑ţi ştergi lacrimile, paştele mă‑sii! Râde că are de ce. Vioara lui din cer cântă sufletului tău de pe pământ”.

Din păcate, în ciuda succesului avut la Sala Arcub, publicul român a rămas în continuare mai degrabă reținut față de Taraf de Haïdouks. Asta însă nu a afectat cu nimic parcursul internațional al grupului, care a continuat să fascineze lumea întreagă, cucerind inclusiv țări aflate „la capătul lumii”, ca Noua Zeelandă sau Japonia. De altfel, legat de Japonia a rămas și un episod de pomină ce i s-a întâmplat acordeonistului Marin Marius Manole, care s-a trezit cu o vizită mai puțin obișnuită. Aiko, o admiratoare de-a lui, a venit după el, la Clejani, fără însă să știe că el era însurat și că povestea lor de la Tokio a fost doar o escapadă efemeră.

  Două aspecte mi s-au părut într-adevăr excepționale la acești muzicanți. Primul ar fi faptul că niciodată succesul nu le-a luat mințile, ci au rămas mereu la fel de modești precum erau și înainte de această frumoasă nebunie, considerând că tot ce li s-a întâmplat nu a fost decât cu voia și grija lui Dumnezeu. Foarte emoționante sunt, în acest sens, cuvintele lui Dumitru Baicu, zis și Cacurică, unul dintre vocaliști:

„ – Dumnezeu ne-a ținut, pupa-I-aș tălpile Lui. Dumnezeu, că ce altceva? Niște țigani analfabeți și ei în lume... Ce să știm noi? Dar am cântat și asta a fost, așa ne-am înțeles.

– Cum e acum? Au trecum mai bine de cincisprezece ani.

– E la fel. Tot cu Dumnezeu înainte”.

Al doilea aspect a fost faptul că deși au avut la picioare lumea întreagă, niciunul dintre ei nu s-a gândit măcar pentru o clipă să emigreze în vreuna din acele țări bogate și civilizate, ba mai mult, fiecare turneu le-a fost garnisit din plin cu dorul de casă, de familie și de Clejaniul lor drag. Despre asta vorbește, printre alții și Țagoi, unul dintre acordeoniști, într-un interviu marcat de o doză de umor involuntar:

„ – Cum știți, intervine Țagoi, niciun lăutar n-a rămas pe afară.Niciunul n-a dat țara lui pe alta. Tot aici, în sărăcia noastră ne-am întors. Alta n-avem.

- De sărăcie vorbești sau de țară? Întreb eu

Costică zâmbește.

- Nu-i totuna, domnu’ Paul?”.

Sfârșitul Tarafului de Haïdouks s-a petrecut cumva natural, firesc, prin moartea succesivă a celor mai în vârstă muzicanți, cum ar fi Niculae Neacșu, zis și Culae, cel cu vioara fără arcuș, Ilie Iorga, sau Dumitru Baciu zis și Cacurică și neputința de a aduce în taraf oameni noi care să asigure continuitatea și schimbul de generații. De altfel, în 2016 a murit și impresarul lor, Stephan Karo, care de ceva vreme se stabilise și el la Clejani, devenind țigan, cum îi plăcea să spună, ba chiar căsătorindu-se cu o țigancă, rudă cu Ioniță.

A fost o poveste frumoasă, cum poate alta nu va mai fi.

Iar Paul Țanicui, scriind această carte, a făcut ca povestea să se transforme în istorie și să rămână o mărturie pentru generațiile viitoare, că acolo unde este talent, muncă, pasiune, seriozitate și mult bun simț, se poate face o carieră strălucitoare. Mai mult decât atât, prezentându-ne, de la fața locului, modul de viață al lăutarilor din Clejani, ne face cumva să vedem țiganii cu alți ochi, mai puțin critici și mult mai indulgenți. 

Așadar, Comédia țiganilor  - Taraf de Haïdouks este și va rămâne o carte-document, un izvor de referință ce nu trebuie ignorat atunci când se pune problema cercetării și înțelegerii modului de viață al țiganilor din România.

Filmul The Man Who Cried poate fi vizionat la linkul acesta:
https://filmehd.se/the-man-who-cried-omul-care-a-plans-2000-filme-online.html?__cf_chl_jschl_tk__=8b8a1fc155689157e58ba622bccdeebfa4390bae-1588870632-0-ARRznTPV8GNAe2ejWACFJf87cCp9cU4lt7iaWaKUxR1e9DL7Qr06doOtMeaflVr0F5_mImV6Dalbd91V1h3TcXJ1NI8iaYfU7QNBM2W4EYaqEoPxorXQHgqXFOZCjauNCOV0NYAvE_nLoLUJ3lNDKnR4jVSyudHHD3EDrebCm3PP7hX93p6xu_uFC4oVVyY3SWX3ZoFU87REOaP7asIsIGQJbt7X_SlJuhqRyPwDnny7Gv_JhTZM2PJ9OB0GmGnc5_io2vVpvIUqiZddSndX85GVIQIhAb5qcJZSt57RP5sKMuPKFZKbbVUA7fqRLWiU9HYaKTidBMFfLJzysChWbblnmIUtPYXrFiHc7vSy901w