Utopia noului Iov

Cronica volumului de poeme Psalmi de Radu Vancu

(Casa de editură Max Blecher, 2019)

            Radu Vancu este unul dintre cei mai activi scriitori români contemporani, atât în plan literar, cât și din punct de vedere social, el împărțindu-și ultimii ani între scrierile sale, dintre care, cele mai recente sunt jurnalul Zodia Cancerului (2017), romanul Transparența (2018) și volumul de poeme Psalmi (2019) și protestele susținute la Sibiu, sub „haștagul” Vă vedem, împotriva corupției și a imposturii ce a caracterizat cea mai recentă guvernare a PSD. 

            În cele ce urmează mă voi apleca asupra celei mai recente apariții editoriale, volumul Psalmi, publicat în toamna anului 2019 la Casa de editură Max Blecher. La o primă lectură, psalmii lui Radu Vancu pot fi socotiți mai degrabă anti-psalmi sau anti-cântări de anti-slavă adresați unui Dumnezeu orb, mut și surd, total absent din viața credincioșilor săi. Asemenea lui Iov cel din Vechiul Testament, Vancu se ia de piept cu Dumnezeu, dar nu atât pentru a-i cere socoteală de cele ce se întâmplă nedrept în viața sa, ci mai degrabă pentru a-L amenda pentru nepăsarea cu care asistă aparent neputincios la nenorocirile ce se întâmplă în lumea întreagă, la atentatele teroriste: „m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul/ crematoriilor din lagăre/ & nu dădeai semne că Te-ai sinchisi”, la nenorocirile copiilor a căror viață se petrece în foamete și război: „Am visat cantine în care tot ce atingeau ochii copiilor se/ transforma în pizza & în papanași cu gem de măceșe”; la guvernele corupte ce năruiesc toate valorile morale și materiale ale țărilor pe care le căpușează.

Spuneam că aceasta este atmosfera psalmilor la prima lectură. Pentru că, citind apoi dimpreună cu spațiul dintre versuri și dintre cuvinte, te va izbi adevăratul sentiment ce-l domină pe poet: nici urmă de necredință sau de ură împotriva divinității, ci mai degrabă un sentiment de milă față de neputința lui Dumnezeu de a schimba propria ordine. El știe că odată ce le-a dat oamenilor libertatea de a face tot ce vor, Creatorul este complet neputincios, și îl doare această stare a lucrurilor: „Nu are cum să fie, prea multe fierb aici/ ca să poată ieși bine/ (Dar e frumusețe – ei, și ce dacă e.// Uneori îmi spun că aproape nu e etic/ că ai lăsat să fie atâta frumusețe/ după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta.// E trucul tău cel mai pervers./ Dar poate că tocmai ăsta e semnul/ că natura Ta chiar e mai puternică decât Tine.// Ieri am căzut căzut peste o filmare în care/ un leopard salva o antilopă de la înec/ & o lăsa apoi să plece & am plâns ca un copil”. Și-ar dori ca Atotputernicul să revină asupra propriilor decizii, să-și bată joc de libertatea celor răi și să facă bine tuturor oamenilor împotriva dorințelor acestora.

De altfel, tot noianul de ironii, glume proaste și înțepături pe care acesta i le aruncă în obraz lui Dumnezeu nu este altceva decât un fel disperat de a-l ațâța pe Marele Neputincios, de a-l scoate din minți și de-al determina pe această cale, complet ne-ortodoxă să intervină în mersul lumii și să restabilească ordinea și armonia între oameni: „Probabil că și Tu zbori peste mine/ cum am zburat eu peste Germania/ & nu vezi nici un semn de la mine,// cum nici eu n-am văzut de la Tine./ Ce să scriu ca să se vadă, / ce să scriu să conteze?”; „#VăvedemdinSibiu, scrie pe bannerul nostru/ (sigur și el acum în ninsoarea înflorită)/ #TevedemșipeTine, să nu te îndoiești de asta// Vom striga până când lumea va vibra ca un telefon/ & atunci vom face aerul dintre noi/ să înflorească.// Ai răbdare cu noi: vom fi lumea/ de care Te vei putea/ reîndrăgosti”.

Și totuși, poetul este pe deplin conștient că tot acest demers al său de a-l zgudui pe Dumnezeu cu invectivele sale, fie ele sincere sau jucate, este sortit eșecului. Dovadă stă versul-refren „Utopia mea a fost inima ta”, care apare, cu diferite variațiuni de ordin estetic și stilistic, la fiecare două poeme, ca un remember psihologico-afectiv, menit să readucă la ordine realismul și luciditatea și să instaureze, cu mare greutate, amara resemnare.

Așadar, Radu Vancu este în Psalmi, un nou Iov, la fel de credincios ca și arhetipul său, dar care îl trage de urechi pe Dumnezeu mult mai agresiv decât acesta, chiar dacă este conștient că toată tărășenia aceasta nu va ajuta la nimic, decât la vărsarea unor frustrări îndreptățite, pentru stricta igienă a sufletului și a minții sale.

În ceea ce privește maniera stilistică, estetică și narativă a Psalmilor, trebuie spus că poetul abuzează deliberat de o sumă de cuvinte, imprecații, sintagme și adresări nu tocmai ortodoxe, anume pentru a crea o atmosferă de revoltă cât mai reală, cât mai sinceră și de ce nu, cât mai poetică. Iar acelora dintre cititori care vor fi socotit că Radu Vancu este un eretic, le dau dreptate, cu mențiunea certă că nu este unul de teapa lui Arie, Macedonie, Nestor sau Sabelie, ci unul din stirpea lui Friedrich Nietzsche sau a lui Lucian Blaga.