Renovări pe cord deschis

Cronica volumului de poeme Renovări. Amenajări interioare de Mara Wagner 

(Editura Litera, 2019)

Există dragoste la prima vedere? Cu siguranță, da. Dar dragoste veșnică, există? Istoria umanității a arătat că da. Dar oare o dragoste la prima vedere poate fi și una eternă? Aici, din păcate răspunsul este „depinde de la caz la caz”. În cazul prezentat de Mara Wagner în paginile acestui volum de poeme & blitz-proze, răspunsul este unul sfâșietor: „pentru unul, da, pentru celălalt, ba”. Căci despre o astfel de dragoste este vorba în cartea Renovări. Amenajări interioare. Una în care cei doi se îndrăgostesc fulgerător, se iubesc cu intensitate maximă, iubirea lor rodește nu doar o dată, ci de trei ori, apoi, subit, dragostea lui se stinge, ca și cum nu ar fi fost decât o țigară ajunsă la filtru. Așa că el pleacă și începe o altă relație iar ea rămâne singură, cu trei copii și o dragoste la fel de mare, dar imposibil de suportat, din moment ce este neîmpărtășită.

Structurându-și volumul în patru părți, Mara Wagner radiografiază, pe etape, această relație care se dovedește a fi fost mult prea efemeră și insuportabil de nedreaptă. În prima parte, intitulată Amor/ Fiori/ Patimă, sunt surprinși fiorii începutului și flacăra vie a iubirii dintâi, stări ilustrate într-o manieră oscilând între romantism și erotism, altfel spus, într-o manieră hiper-realistă: „Mi-ar plăcea/ să ni se șteargă contururile/ să mă scufund în tine/ ca o ceață, ca o fantomă,/ să mă întind în corpul tău,/ să-i iau forma,/ mâini la mâini, picioare la picioare,/ coastele să ni se întretaie,/ inimile să ni se suprapună,/ să bată la fel.// dimineața aș căsca și m-aș întinde leneș/ în ritmul tău,/ ne-am bea cafeaua împreună/ de fiecare dată,/ am coborî scările în același timp,/ am respira la unison”; „întâi timid te-apropii/ și cercetezi terenul din priviri/ curioase și fragile ca niște veverițe cafenii,/ estimezi șanse de fericire și verifici starea vremii emoționale,/ evaluezi situații și pui la cale strategii./apoi încaleci vitejește și pornești în lupt cu hotărâre,/ dârz, neînfricat,/ în urma ta lași fiori și cutremur,/ amintiri și destin,/ te impui, domini,/ trezești uitări, marchezi teritorii,/ îți înfigi steagul cu mândrie/ în ținuturile cucerite,/ iar la sfârșit,/ epuizat și fără suflare,/ te apleci tandru și îți săruți/ tărâmul cucerit,/ înainte de a cădea amândoi/ pradă somnului”.

 În cea de-a doua parte, denumită simplu și firesc, Casă/ Familie/ Copii, sunt descrise cu gingășie scene de familie, în care accentul cade pe copii, care devin, în mod firesc, centrul micului univers personal al celor doi iubiți: „Când lucrezi de noapte, copiii se mută în camera noastră. Seara pregătim ceremonios patul cel mare, apoi ne dezlănțuim și ne comportăm ca niște copii în tabără, scăpați de sub supravegherea părinților: ne batem cu perne, ne gâdilăm și ne luăm la trântă, sărim în pat sau ne rostogolim din el. Deunăzi am rupt scândura aceea lată din spatele patului, nici nu ți-am spus, dar ai să descoperi tu într-o bună zi./ După ce au adormit, mă ridic de lângă ei și mă furișez până la bucătărie. Îmi torn un pahar cu vin și fumez o țigară privind pe fereastră la ceilalți vecini. Mă simt fericită și mă gândesc puțin la tine”; „seara ți-ai deschis o bere/ și mi-ai făcut cu ochiul./ eu am oftat prelung și am început/ să strâng jucăriile,/ să pun o mașină la spălat/ să împachetez ghiozdane/ să strâng rufele de pe uscător/ să tai unghii la degețele/ să hrănesc copiii/ și pisicile/ și porumbeii din fața geamului./ tu m-ai privit și ai oftat prelung”.

Începând din cea de-a treia parte, intitulată Dezechilibru/ Alienare/ Delir, lucrurile o iau razna, în sensul că se insinuează răceala, intervin dubiile, se întrevede ruptura, iar spre final, confirmarea despărțirii cade ca un trăznet: „stau în fața ta,/ călăul meu,/ sunt o rană supurândă,/ dezvelită, golită,/ ți-am arătat cele mai tăinuite adâncuri/ te-am dus în locuri secrete/ unde n-a pătruns picior de om,/ unde doar demonii își fac meandrele cu mine/ noapte de noapte./ tremur de frică,/ mi-e groază, înțelegi?/ nu vreau milă, nu îndurare,/ îți cer ajutorul./ tu-mi spui că ai vrea să mă ajuți/ și nu știi cum,/ iar ăsta/ e cel mai trist lucru/ din lume”. Iar în ultima parte, numită Încercări/ Terapii/ Resemnări,  este pusă sub lupă rana vie a dragostei ei, tot ce a rămas din relația lor. Iar din celălalt capăt al microscopului se văd doar durere, disperare, neputință, resemnare și, în mod surprinzător, niciun pic de ură, de ranchiună. Semn că, cel puțin dintr-o direcție, dragostea la prima vedere poate fi una eternă: „nici nu mai știu cât timp a trecut/ de când i-am spus inimii/ ascultă, drăguțo, ești bolnavă, sângerezi,/ delirezi, ești febrilă,/ am luat-o de mână,/ am suit-o pe cal și am gonit cu ea până la urgențe/ prin ceață, beznă, vânt și noroi,/ să scăpăm amândouă de nebunie,/ sigur era într-o zi de vară, mult înainte de toamnă sau revelion// când medicul mi-a spus, știți,/ după genul acesta de accident/ cu traumatisme majore și deziluzii severe/ pentru ca leziunile să se închidă frumos,/ afecțiunea să nu se cronicizeze/ și simptomele să dispară,/ pacientul are nevoie de liniște multă și pauză la pat.// și iat-o acum mișcându-se-n voie/ cum zburdă schiopătând/ eu o susțin, ea zâmbește/ și-i amintesc în fiecare seară/ să-și ia cuminte pastilele,/ căci după genul acesta de accident/ rămâi cu cicatrici/ și tratament pe viață”.

Firește, despre iubiri care nu au mers, s-au scris de-a lungul timpului mii și mii de pagini, care mai de care mai lacrimogene. Ceea ce face ca această relatare a poetei Mara Wagner să fie diferită este tocmai faptul că aici nu mai este loc de lacrimi, totul fiind doar sfâșiere și urlet mut. Iar ceea ce face ca stările expuse să fie și mai intense și resimțite, la lectură, din cale-afară de autentice și vii, este realismul crud care te izbește din fiecare poem.