Vise electrice, realitate electrizantă

Cronica volumului de poeme Fetele visează electric (debut) de Monica Stoica

(Editura Charmides, 2019)

Poeta Monica Stoica a apărut pe firmamentul vieții  literare românești în luna martie a anului 2019, o dată cu debutul său absolut, în revista Vatra. Au urmat, în foarte scurt timp, publicarea în revista Poesis International și lecturile publice de la Institutul Blecher, Femei pe Mătăsari, Festivalul Internațional de Poezie București și FILIT Iași, iar în toamna aceluiași an, 2019, a venit, deloc pripit, în ciuda aparențelor, și debutul editorial, cu volumul Fetele visează electric, apărut la editura bistrițeană Charmides.

Am spus că este un debut deloc pripit, întrucât cele două aspecte ce se remarcă încă de la primele poeme ale Monicăi Stoica sunt maturitatea discursului poetic și unitatea stilistică și estetică, semne clare că ea nu a răsărit din piatră seacă, ci a așteptat în intimitatea cochiliei sale, ca poezia sa să se dezvolte suficient încât să poată ieși cu ea în lume. Ceea ce s-a dovedit a fi o mișcare câștigătoare.

Volumul Fetele visează electric este structurat pe patru cicluri poetice majore, fiecare dintre acestea având unitatea sa tematică. Primul dintre acestea, am fost un suflet de prăsilă, o băiețoaică febrilă, începe cu două poeme-tandem, intitulate simplu și sugestiv Fetele, respectiv, Băieții, în care poeta, jonglând abil cu meandrele subtile ale generalizărilor, realizează portretele  robot ale celor două sexe (și la nevoie, genuri), în lumina reflectorizantă a paradigmei sociale actuale, caracterizată prin antagonisme frapante între profunzime și superficialitate. Astfel, fetele sunt ilustrate prin versurile: „noi, artiste ale foamei și mari preotese ale sexului,/ vrem să facem gherțoii, prinții, poeții să saliveze./ niciun cod sau oglindă nu ne arată adevăratul chip./ noi suntem nubilele zen și teaserițele beatnice,/ animalele tranchilizate, șerpii în lesă./ cerem glamour și tandrețe, săruturi, testosteron,/ de la îngerii mai scumpi pe piața neagră/ decât fildeșul elefanților./ să ni se dea ceva pur, o hermeneutică divină/ despre iubire și empatie/ (...)/ noi proslăvim iraționalul și criza,/ eradicarea sistemelor filozofice./ ne închinăm creierului-monolit al seducătorilor/ și timidității excitante a tocilarilor(...)/ cu părul nostru lung am traversat vise și piețe,/ vorbind despre sentimentele noastre apocrife,/ vorbind despre diavol./ pentru noi s-au sinucis pușkin și virgil mazilescu./ am avut darul de a anestezia misoginii și dictatorii./ așa că alegem culoarea neagră,/ rochiile/ și costumul de latex/ să ni se dea ceva pur,/ ceva neiertător,/ fiola cu otravă,/ trena de dantelă cu perle, mânjită cu sânge,/ implanturile neuronale,/ o luptă armată pentru iubire”; iar băieții prin versurile: „noi, regii cluburilor și ai maghernițelor,/ egotiștii regatelor cu cuști aurite, virilii,/ noi, care sperăm la iubirea intensă, la transcendență,/ cerem să ni se dea ceva pur, o temă, o supratemă,/ gloria actorilor noir, infatuarea și sprezzatura,/ în orașele cu lolite și banii peșcheș,/ în orașele cu femei cu inimi de metal de înaltă puritate/ și picioare albe și buze cărnoase./ noi proslăvim eradicarea maladiilor și nu a iubirii./ eradicarea ideologiilor/ despre femei și bărbați și corectitudinea politică./ ne închinăm creierului imperial al curvelor./ ne închinăm cămășilor de noapte ale virginelor./ am testat mizeria și perfecțiunea/ și cât să mai îndurăm în gangurile/ unde tot noi, vagabonzii și prinții mizeriei,/ scuipăm spre cer obsesiile, vechile noastre utopii?”.  De remarcat că atât fetele, cât și băieții, în ciuda tuturor antagonismelor care îi definesc și pe unii și pe ceilalți, au totuși ceva în comun: cu toții, indiferent de sex (sau gen) caută ceva pur, caută iubirea profundă. Mai departe, în restul ciclului celui dintâi, poeta descrie, sub forma unor flashuri anamnetice, o serie de secvențe dintr-o relație amoroasă traversată de tensiuni, de nervi, de frustrări, de neputință.

Cel de-al doilea ciclu al volumului, cel care de altfel dă și numele acestuia, este format dintr-o serie de poeme-bloc, concepute sub forma unor tirade de imagini, asemănătoare celor ce populează genul acela de vise pe care nu le poți repovesti dimineața, deși ți-au rămas puternic impregnate pe retina ochilor minții. Subiectul este tot dragostea aceea chinuită, pentru care poeta pare să-și fi pus la bătaie toate armele inimii și ale minții, atmosfera este de asemenea, tensionată, ca într-o sfoară ce stă să cedeze din cauza presiunii sau a greutății, dar, spre deosebire de modul de expunere din primul ciclu, în care imaginile erau dispuse într-o manieră realistă, de data aceasta este cât se poate de clar că totul se petrece fie în vis, fie în amintire, fie în proiecție: „aveam pârghii, scripete, eram pe un plan înclinat, pupam tot ce e terestru, uman și firesc în tine, saliva țâșnea vulcanic precipitând spațiul dintre noi, vântul clătina ușor fuioare de ceață, cu fălcuțele mele de looney tunes, cu zâmbetul crispat al monstrilor de plastilină înaintam. noi doi am fost martori la formarea munților. absența ta e trasată în peșteri Lascaux. libelulele zburau și ridicau praful de peste tot. cu tine am avut metamorfoza în carne și spirit a căpcăunului conturat pe cer între soare și lună, mantelat de galaxii lățite până la nerecunoaștere, cu părul zburlit, cu punctele de suspensie care-l încătușau în dreapta și stânga, ca-n icoanele cu vopseaua crăpată”.

În cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat Orașul, Monica Stoica realizează o descriere cât se poate de lucidă a urbei București, capitala contrastelor, unde totul este posibil pentru că nu par să mai existe niciun fel de reguli sociale, unde viața se desfășoară la limita dintre basm și coșmar, unde totul este mecanizat, electrificat, electrizat (și electrizant), unde oamenii au devenit ostatecii tehnologiei și victimele propriilor vise de mărire și progres: „în fiecare stea e pâlcul de homunculi care levitează,/ în umbra oferită de această lumină,/ de cadențele muzicii,/ omul se suprapune tuturor populațiilor ce or să vină,/ sub cerul rozaliu ca o burtă gravidă,/ acoperiți de boabele argintului viu/ al fiecărei zile trăite/ nu am văzut ce ne înconjura./ câmpul electromagnetic care vibrează/ în frica noastră/ în această noapte, în care conlucrează/ Mafiotul celest și moartea,/ pe perna noastră cea de căpătâi./ și uite blocul de marmură/ din care ne-au fost sculptate/ capul și sexul./ sub o pătură albă de lichid seminal,/ sub meninge se află playground-ul nostru,/ în a patra dimensiune”.

Tema orașului se continuă în aceeași manieră și în cel de-al patrulea ciclu, denumit Luna Kafé (dramă satirică apocaliptică) dramatis personae, cu deosebirea că în această secțiune, poeta se apleacă asupra câtorva destine umane (reale sau imaginare), ce întrupează perfect efectele distrugătoare ale ultratehnologizării urbane, ale lipsei totale de valori culturale, ale corupției generalizate și ale tuturor factorilor ce au contribuit la instalarea nebuniei în rândul populației lipsite de orice formă de apărare. Sunt „interdievați” câțiva pacienți ai ospiciului „Alexandru Obregia”, situat în cartierul Berceni, având fiecare o poveste de viață sfâșietoare. Printre aceștia se numără nebuna Sevastița, Ion, guru & instalator, fostul comunist Dorel, mamaia Sidonia sau filozoful existențialist Gigi Pastramă: „mai are un singur dinte în față, a ajuns la 85,/ are prea mult dioxid de carbon în corp/ trebuie pus la aparatul de oxigen,/ dar nu poate să-și taie barba/ pe care o poartă de 10 ani./ oxigenul se scurge în barbă./ o să moară-n curând./ el vorbește despre visele lui,/ în care vede peisaje cu lei,/ despre cum a contemplat/un sâmbure într-o zi.// sâmburele e o secundă,/ sâmburele poate fi o secundă care explodează,/ zice Gigi. (...) fiecare ochi închis îmi dă un fel de spaimă,/ chiar dacă omul doar doarme,/ e un fel de spaimă că poate lumea/ nu va mai continua așa, dintr-o dată,/ pe nepusă masă,/ conchide Gigi”.

În încheiere aș vrea să subliniez faptul că poezia Monicăi Stoica surprinde în egală măsură atât prin maniera de construcție a poemelor, descrisă prin abilitatea de a aduna la un loc cuvinte din absolut toate domeniile lexicale ale limbii române (și nu numai) și a le dispune în formule la limita suprarealismului (de data asta, unul hipertehnologizat), astfel încât mesajul său să ajungă la o gamă cât mai variată de cititori, cât și prin prisma mesajelor pe care le transmite, în poemele sale regăsindu-se o gamă foarte variată de elemente ale vieții cotidiene, de la drame amoroase, până la nebunie clinică, de la sărăcie lucie până la dramele pseudopotențaților vieții, de la problema folosirii în exces a tehnologiei până la previziuni despre sfârșitul umanității. Așadar, avem de a face cu o poetă care, deși este încă tânără,  se dovedește a fi foarte lucidă și deosebit de stăpână pe tehnica sa poetică.

 Aștept cu nerăbdare și următoarele materiale poetice marca Monica Stoica.