Isus în teologia raționalistă a domnului Gabriel Liiceanu

Isus în teologia raționalistă a domnului Gabriel Liiceanu

Cronică la volumul Isus al meu de Gabriel Liiceanu

(Editura Humanitas, 2020)

 

Tema personalității lui Isus nu este în niciun caz doar o nouă zare pe care domnul Gabriel Liiceanu își propune să o cucerească, supunând-o dezbaterii filosifice. Așa cum afirmă domnia sa încă din prefața acestei cărți, a mai avut de-a lungul timpului diverse abordări ale acestui subiect. Astfel că, decizia conceperii și publicării acestei lucrări a venit cumva natural, în momentul în care dezbaterea sa interioară cu privire la Isus a atins punctul culminant.

Încă din introducere, domnul Liiceanu ține să precizeze că discursul său despre Isus nu va fi cel al unui credincios, dar nici al unui ateu, ci mai degrabă al unui care și-ar dori să creadă, dar care nu o poate face, întrucât paradigma creștinismului oficial, a celui propovăduit de Biserică, nu se pliază câtuși de puțin pe structura mentală a domniei sale, dăruită genetic pentru gândirea  rațională, pentru cunoașterea pe baza argumentelor solide, vizibile, calculabile, demonstrabile. Mai mult decât atât, acesta se consideră pe sine, cu un fel de părere de rău, ca fiind un orfan de credință, ca și cum încă de la naștere ar fi fost privat, în mod arbitrar, de virtutea credinței. Astfel, deși nu o afirmă în mod direct și asumat, discursul domnului Liiceanu despre Isus va fi unul asemănător partizanilor teologiei raționaliste de „tip Bart D. Ehrman”, mai exact, unul construit pe supunerea sub meandrele rațiunii a inexplicabilului și a paradoxului specifice învățăturii primite sub formă de revelație naturală sau supranaturală.

Domnul Gabriel Liiceanu își începe discursul propriu zis despre Isus pornind de la o premisă care, din capul locului, se desparte 100% de discursul Bisericii și al credinței în general. Acesta pornește de la ideea că toate relatările scripturistice, atât vechi cât și nou testamentare, nu sunt altceva decât „scenarii mitologice”, comportând în mod firesc detalii fabulatorii și improbabile. Altfel spus, consideră inclusiv Evangheliile ca fiind doar niște povești (sublime, dar tot povești), ce au servit ca pretext, ca înveliș, pentru răspândirea învățăturilor morale ale lui Isus, care altfel, ar fi fost doar un lung sir de abstractizări mult mai greu de asimilat. Mai exact, el se arată dispus să urmeze calea lui Isus, a frumoaselor sale învățături morale, dar consideră că El nu a fost decât un om deosebit, un bărbat plin de virtuți, care a devenit „divin” în lumina faptelor și a cuvintelor Sale. De altfel, încă din moto-ul cărții, domnul Liiceanu afirmă: „Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”, arătând astfel că după părera domniei sale, Isus nu este nici Dumnezeu, nici măcar un trimis al lui Dumnezeu, ci omul în jurul căruia s-a țesut ideea de Dumnezeu, doar pentru a-i oferi discursului cristic o greutate în fața oamenilor. Se înțelege că nașterea din Fecioară și cele două firi ale Sale, divină și umană, rămân „detalii mitologice”.

O primă consecință a faptului că pune sub semnul fantasmagoriei întreaga Scriptură, este aceea că toate disputele dogmatice și teologice din epoca Sinoadelor Ecumenice și nu numai, cad automat în derizoriu pe motiv că niciun argument invocat, indiferent de tabără, nu ar fi avut vreo veridicitate. Altfel spus, între dogme și erezii nu ar fi nicio diferență fundamentală, și unele și celelalte trecând doar drept păreri personale ale unor oameni iau drept literă de lege niște povești.

De altfel, în capitolul intitulat, „De ce nu e revelația un argument”, domnul Liiceanu desființează tot universul credinței, pe motiv că revelația invocată de Biserică, pentru a-și fundamenta dogmele, învățătura și ca atare, credința, ar fi lipsită a priori de orice formă de temei rațional. Altfel spus, tot ceea ce nu se încadrează în metodologia și instrumentarul rațiunii nu poate fi validat ca formă de cunoaștere, și pe cale de consecință este condamnat la statutul de „fantasmagorie”.

În aceste condiții, s-ar pune întrebarea legitimă: unde mai este Isus în această carte sau mai bine spus în sistemul de valori al domnului Liiceanu. Și răspunsul rămâne cel evocat, voalat, și mai înainte: Isus nu este decât un om ales, un om „fără de pereche” ce a schimbat odată pentru totdeauna fața lumii, prin sistemul său moral ce gravitează în jurul ideii de iubire a aproapelui. Ceea ce nu ar fi greșit nici din punct de vedere teologic, dacă nu ar veni la pachet cu negarea absolută a oricărei legături dintre Isus și Dumnezeu-Tatăl. O altă idee cu care Biserica nu ar fi nicidecum de acord, dar care vine în sprijinul teoriilor domnului Liiceanu este aceea că secularizarea ideilor religioase survenită odată cu amploarea pe care a luat-o filosofia în secolul Luminilor nu a făcut altceva  decât să elibereze morala sau codul etic al lui Isus de sub corsetul mitologiei Evanghelice.

De altfel, cu siguranță Biserica nu ar putea fi de acord cu nimic din ceea ce spune domnul Liiceanu în această carte, întrucât din capul locului acesta operează cu instrumentarul rațiunii, în vreme ce Biserica are ca metodă de lucru misterul, paradoxul, iraționalul, inexplicabilul, credința. Ca atare, orice încercare de a-i răspunde autorului cu argumente teologice, nu doar că ar fi dintru început sortită eșecului, acesta considerând invalid orice argument ce nu face obiectul rațiunii, ci de-a dreptul inutil, în lumina acestei diferențe fruste de moduri de a privi subiectul „Isus”.

Așadar, cartea domnului Liiceanu nu se va adresa cu adevărat decât celor formați în spiritul acesta al rațiunii, al filosofiei. De bună seamă, ea poate fi, și aș îndrăzni să spun chiar ar trebui citită și de către teologi (având totuși la bază un subiect specific teologiei), dar nu în ideea de a căuta puncte comune sau discrepanțe de abordare a subiectului, ci doar pentru a fi la curent cu modul de a privi cele ale credinței al unui „văduvit de darul credinței”.