Războiul dependentului cu sine însuși

Cronica romanului Fâșii de rușine de Cristian Fulaș

(ediția a II-a, revăzută - editura Polirom, 2018)

 

Cristian Fulaș s-a născut pe 3 iulie 1978, a absolvit Facultatea de Litere, continuând cu Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine (editura Gestalt Books), pentru care primește Premiul Observator Cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu” precum și Premiul revistei Accente. De asemenea este nominalizat la Premiile USR pentru debut și la Premiul Cartea Anului decernat de către Ziarul de Iași. În același an publică și cartea Jurnal de debutant (editura Tracus Arte), iar în 2016 romanul După plâns (Casa de editură Max Blecher & Gestalt Books), pentru care este din nou nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași. Un an mai târziu, publică la editura Polirom, volumul de proze scurte Cei frumoși și cei buni. În anul 2018 îi apare la aceeași editură, Polirom, ediția a II-a, revăzută, a romanului de debut, Fâșii de rușine, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Fâșii de rușine spune povestea dură a unui tânăr literat (naratorul, nu i se precizează numele), de profesie traducător, care devine, în preajma vârstei de 30 de ani, dependent de alcool și de droguri. Romanul debutează ex abrupto, cu descrierea sfâșietoare a primei crize de sevraj, survenită la scurt timp după o beție cruntă: „Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea, pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut puțin mai încolo și încerc să opresc tremurul. Pipăi pe sub pernă, găsesc țigările; fiecare gest e nesigur, parcă nimic nu vrea să stea la mine în mână. Găsesc pachetul. Nu am foc. Încerc să mă ridic, mă las pe o parte, mă ridic cu greutate. Simt o tensiune uriașă în nas, parcă stă să explodeze. Încerc să mă ridic, tremur pe picioare. Ajung cu greu până la birou, găsesc un chibrit, mă întorc în pat. Spaimă. Caut înfrugurat o țigară, afară e cald și în cameră e prea multă lumină. Spaimă. Aprind bățul de chibrit pe la a treia încercare, nu nimeresc capătul țigării. Mă doare nasul și văd în ceață. Spaimă. Trag un fum din țigară, voma vine brusc și reușesc să mă abțin, dar rămân fără aer. Toată fața mea e un vulcan. Beau apă, voma revine. Pun mâna pe sticlă, trag o dușcă, încerc să înghit, nu reușesc. Până la urmă înghit. Tăria îmi trece brusc prin tot corpul, mă încălzesc și încep să gândesc. Mai beau, fără să respir, cam o sută de grame”. Apoi totul pare să reintre în normal. Alcoolul repornește, artificial, toate funcțiile, iar viața dependentului își urmează cursul „firesc”: o nouă întâlnire cu prietenii, o nouă beție, o nouă stare de sevraj dimineața, dreasă cu o nouă dușcă și așa mai departe.

Adevărat problemă survine atunci când naratorul este vizitat de familia Popescu, rudele surorii sale, care îl iau aproape cu forța și îl internează într-o clinică de dezalcolizare. Cu foarte mari eforturi și chinuri groaznice, reușește să se abțină de la alcool o săptămână și starea lui pare să se îmbunătățească. Apoi survine recidiva. Profitând de buna credință a cadrelor medicale, iese din clinică și se oprește la primul bar unde se îmbată din nou. Este găsit aproape inconștient sub un copac, readus în simțiri și procedura de dezalcoolizare „începe de la zero”.

Deși îi este foarte greu să accepte diagnosticul de „dependent de alcool și stupefiante”, nu refuză transferul într-un centru de recuperare, situat undeva pe lângă Sighișoara. Aici își face prieteni noi, oameni ce împărtășesc aceeași problemă cu el, și intrând în „rutina” centrului, reușește să se abțină de la consumul de alcool mai bine de două luni de zile, rezistând tentației inclusiv în contextul în care primește învoire să meargă la București pentru a-și vizita mama grav bolnavă, internată într-un spital. Toate datele problemei arată că este pe drumul cel bun. Însă echilibrul la care ajunge cu eforturi uriașe, se dovedește unul extrem de fragil. Astfel încât, atunci când, mânat de cele mai bune intenții de a-și relua viața obișnuită, departe de fostul anturaj, de alcool și droguri, îi cere ajutor financiar surorii sale și se izbește de cumplita replică: „- Nu știu, eu nu am. Nu am cum să te ajut, îmi pare rău”,  deznădejdea îl cuprinde fără menajamente și cade pradă celei de-a doua recidive. Iar noul restart se dovedește a fi și mai cumplit decât primul, în sensul în care sevrajul se manifestă de această dată incredibil de violent.

Însă, mai greu de îndurat decât chinul sevrajului se dovedește a fi rușinea resimțită atât față de cei care au încercat să îl ajute, familie, medici și colegi, cât mai ales față de sine însuși: „Dar lucrul care mă supără cel mai rău e rușinea care a început deja să îmi dea târcoale. Vine și pleacă deocamdată, dar știu că peste câteva ore va trebui să dau ochii cu toți oamenii de aici și va trebui să îndur dacă nu vorbele, măcar privirile lor. Și în sufletul meu cel mai adânc, ăla mic și pierdut printre alte lucruri, nu vreau asta. Nu vreau să trebuiască să dau seamă de faptele mele  și în esență nu e corect să se întâmple asta. Dacă am vreo vină mi-o asum și plătesc în sinea mea pentru ceea ce s-a întâmplat, dar de ce să trebuiască să răspund în fața unor străini?”; „- (...) Evident că îmi pare rău, măcar pentru faptul că am încercat aproape trei luni din viață. Dar, mă Căline, nu îmi pare rău pentru ce ți-am făcut ție. Îmi pare rău de mine, mă, tu asta nu înțelegi. De mine și atât”.

Cât privește maniera narativă, cu excepția a două situații, clar delimitate, avem de a face cu o expunere a faptelor tipică unui roman subiectiv realist. Totul curge natural, fără mari artificii scriitoricești, expunerea faptelor se întrepătrunde permanent cu fluxul gândurilor personajului narator, când mai tumultos, când mai molcom, în funcție de momentul luptei acestuia surprins în scris. Accentul pică, cum este și firesc, pe introspecție, pe războiul interior al celui ce se luptă atât cu alcoolismul, cât și cu frustrarea, rușinea de sine și mai ales cu teribilul demon al deznădejdii.

Cele două situații speciale în care fluxul narativ, fie își modifică sensul, fie debitul, sunt, pe de o parte, cele câteva fragmente din „romanul” la care începe să lucreze personajul narator în timpul șederii la centrul de recuperare, concepute într-un stil eliptic, poetic și adeseori ironic, precum și fragmentul care surprinde tumultul gândurilor acestuia înainte de a doua recidivă, scris, pentru veridicitatea situației, chiar sub forma unei avalanșe verbale, fără nicio virgulă și pe alocuri fără o logică clară.

Finalul rămâne deschis, ceea ce face ca dramatismul să rămână la aceleași cote de presiune ca pe tot cuprinsul romanului, iar cititorul să rămână o vreme blocat în atmosfera dură și dezolantă din sinele personajului narator.

Cristian Fulaș s-a dovedit, încă de la debut, a fi un prozator puternic, capabil să construiască conflicte puternice, să le gestioneze cu mâna forte a unui narator omnipotent, precum și personaje veridice, a căror personalitate să contribuie la realismul general al romanului. Tocmai de aceea el s-a și instalat o dată cu acest prim roman, la aceeași masă cu cei mai buni prozatori români contemporani, devenind în scurt timp un reper în această breaslă.