„Să ai grijă, Răducane”

 „Să ai grijă, Răducane”

Cronica volumului Recviem vesel pentru tata de Radu Paraschivescu

(Editura Humanitas, 2020)

 

Pierderea unor oameni dragi, fie ei membri ai familiei sau prieteni foarte buni, este fără doar și poate foarte dureroasă. În primă fază, moartea unui om pe care-l porți în suflet este sinonimă cu absurdul, cu cea mai groaznică nedreptate a unui Dumnezeu devenit dintr-odată rău. Apoi intervine resemnarea și conștientizarea faptului că tot ceea ce îți rămâne de făcut este să-i păstrezi celui plecat, memoria vie. Să nu îl uiți niciodată. Să-ți amintești de el în fiecare zi. Iar în acest punct devine foarte importantă maniera în care alegi să îl reanimi pe cel absent în mintea și mai ales în inima ta.

Scriitorul Radu Paraschivescu, un om pentru care umorul pare să domine, în compoziția ADN-ului spiritual, toate celelalte trăiri, a înțeles că cel mai înțelept lucru este să îți aduci întotdeauna aminte de cei dragi cu zâmbetul pe buze, mai ales dacă amintirile pe care le-ai acumulat în cursul vieții și al viețuirii împreună, permit acest lucru. Drept pentru care a și conceput acest volum de proze scurte memorialisto-umoristice dedicate tatălui său, la împlinirea a patru ani de la trecerea în veșnicie, pe care l-a denumit, uzând de un oximoron cu valențe muzicale, Recviem vesel pentru tata. Pentru cine nu cunoaște termenul, recviemul este o specie muzicală, o compoziție corală cu orchestră, prin definiție tristă sau sobră, compusă și cântată la moartea sau cu prilejul comemorării unei persoane. De ce vesel, este lesne de înțeles. Dar de ce totuși recviem? Poate pentru că tatăl a fost un meloman înrăit, poate pentru că dincolo de nevoia de umor, rămâne totuși și acea doză de durere camuflată cu grijă, poate câte un pic din fiecare, ceea ce este de altfel cât se poate de firesc.

Recviemul lui Radu Paraschivescu este compus din nouă proze scurte (spre medii), prin care el alege să împărtășească publicului său cititor o serie de momente amuzante petrecute de-a lungul vieții, în compania tatălui său. 

Prima povestire, Eclipsa se va ține la manej, surprinde câteva momente în care tatăl îi povestește fiului (alintat fără excepție cu un sufix augumentativ, Răducane), momente din viața sa petrecută la Liceul Militar din Cernăuți, care abundă de un umor involuntar izvorât din prostia și mai ales din infatuarea gratuită a profesorilor care nu se prea potriveau în postul acordat. Ca o scurtă mostră, voi reda chiar contextul care a dat și titlul acestei proze: „Există, îmi dau seama când stăm la povești, o ștafetă a absurdului cazon. Ba chiar și a prostiei. Uscăturile nu pot lipsi din niciun codru al mândrei armii române. Colonelul Petre Scafaru, comandantul meu din 1979-1980 de la UM 01352 din Constanța și un rezervor nesecat de inepții, ar fi fost invidios pe cotizanții liceului militar din Cernăuți. De exemplu, pe subofițerul care-i adună pe elevi în careu într-o dimineață, la prima oră, spre a le da o veste de neamânat:

- Din ordinul domnului colonel comandant, mâine va avea loc o eclipsă de soare. La eclipsă vor lua parte toți domnii elevi. În caz de ploaie, eclipsa se va ține la manej”.

 Urmează Șed. cu păr., o sarabandă de evocări comice ale vizitelor întreprinse de tatăl elevului Radu Paraschivescu la școală, fie cu ocazia oficialelor ședințe cu părinții, fie cu alte ocazii ivite ad-hoc, în care accentul pică, prin rotație, fie pe imbecilitatea unor profesori semi-analfabeți sau mai mult decât aserviți politicii comuniste, fie pe reacțiile întotdeauna savuroase ale părintelui pus în fața unor situații limită, fie pe capacitatea elevului pus pe șotii, de a scăpa de fiecare dată basma-curată, fie pe mixul dintre cele trei. Nu voi da citate din această povestire pentru că aș risca să fiu nedrept, fiecare frază fiind egal îmbibată în cel mai pur umor „școlăresc”.

În povestirile, Istoria face trotuarul pe străzi, și Titi Șmotru din Uranus, cititorul este invitat la o lecție de istorie și geografie (2 în 1) a Bucureștiului. În prima dintre ele, accentul pică pe malaxorul de schimbat numele străzilor, mai întâi, la intrarea în comunism, cu nume ale unor „personulități” din mecanismul de propagandă socialistă, apoi la ieșirea din comunism cu nume din adevărata istorie; iar în cea de-a doua, este evocat un cartier șters cu totul de pe harta urbei, și anume cartierul Uranus. Tot în aceasta este evocat și spiritul de microbist rapidist al tatălui și este surprinsă o secvență haioasă de pe stadion. Tema iubirii pentru fotbal a tatălui, dar de această dată pusă față în față cu cea a fiului, este exploatată, cu mult mai mult umor, dat fiind și contextul mult mai generos, în proza Cum să-ți placă, domnule... ăștia?, în care asistăm la „confruntările” de viziune asupra fotbalului dintre cei doi microbiști antitetici.

Diferențe de viziune, de data aceasta artistică, și mai cu seamă, muzicală, sunt înregistrate și în povestirea Zgârie-Geam și Estropică, în care tatăl și fiul se „contrează” cu privire la diferența de manifestare a spiritului de meloman, cel dintâi preferând, firește muzica clasică și tolerând, mai curând de dragul mamei (pe care o alintă, invariabil, cu suavul apelativ, fetiță), muzica ușoară italiană, iar cel de-al doilea fiind un proaspăt aderent la curentele muzicale moderne, pop, rock, punk și altele asemenea. Disputele muzical-culturale se desfășoară de cele mai multe într-un cadru familial, în jurul mesei de rummy, sport al minții ce stârnește la rândul său alte orgolii, alte mici frustrări și inevitabil, alte hohote de râs. Umorul de sorginte familială este de asemenea reluat, cu mai mare amploare și în proza cu un nume phoenixcian, Hei, bunic, cu proteză erai șic, în care nu doar bunicul evocat în titlu devine „victimă” a talentului de povestitor al autorului, ci fiecare dintre membrii familiei, fie ei locuitori ai capitalei, ai Moldovei sau ai Banatului, acestea fiind cele trei zone în care s-au risipit „paraschiveștii” și rudele prin alianță.

Un caz unic este proza The Facts of Life (în care apare și replica pe care am redat-o în titlul acestei cronici), care surprinde discuțiile sau mai degrabă non-discuțiile dintre tată și fiu, pe tema vieții sexuale a celui din urmă. Aici comicul este stârnit nu de întâlnirea dintre două caractere diferite, cum este cazul în celelalte întâmplări, ci de punerea față a față a două monumente, unul mai mare și altul mai mic, de stânjeneală. Tot aici primim bonus și un fragment, elocvent în econimia subiectului, din Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro.   

Ultima povestire din volum, și singura în care se fac simțite și melancolia, și tonul elegiac (tristețea pură, anunțătoare de lacrimi, având în continuare interzis în paginile acestei cărți), este intitulată Ultimul catren și este de altfel, singura în care tatăl nu mai apare evocat cu una dintre ieșirile lui comice (adeseori involuntare) din timpul vieții, ci se ivește strict în amintirea fiului, în contextul rememorării unor discuții serioase despre bătrânețe. Este momentul revederii casei părintești, în absența ambilor părinți, și momentul în care autorul ia contact pentru prima dată cu ultima poezie scrisă de tatăl său, dedicată, cum altfel, fetiței lui:

„Doamna Paracetamol

A răcit azi-noapte.

Suferă în mi bemol

Și blestemă-n șoapte”.

 Cu aceste versuri și-a încheiat tatăl cariera poetică, cu acestea și-a încheiat și fiul cartea dedicată tatălui, așadar, cu acestea închei și eu cronica dedicată acestei cărți, nu înainte de a vă reaminti că cel mai frumos mod în care putem păstra vie amintirea celor dragi plecați în veșnicie este de a ne readuce în memorie momentele vesele petrecute împreună.