Umbra lui Leonard Cohen la Hydra sau un debut într-adevăr inedit.

Cronica volumului de "nepoeme" Sunt aici  de Rozana Mihalache

(Casa de pariuri literare,  2019) 

Rozana Mihalache spune despre sine, pe Facebook, că este nepoată. Și în consecință, și-a intitulat volumul de debut, apărut în 2019 la Casa de pariuri literare, Sunt aici - 21 de nepoeme ilustrate de Cătălina Flămînzeanu și inspirate de Leonard Cohen. Un titlu lung, aparent zăpăcitor, ce riscă să te bage în ceață. Dacă mai punem la socoteală că este redat inclusiv pe copertă în trei limbi: română, greacă și engleză, gradul de risc de zăpăcire crește exponențial. Dar dacă faci abstracție de structura trilingvă a titlului și trișezi puțin bucurându-te inițial de ilustrațiile Cătălinei Flămînzeanu, la rândul lor adevărate poezii, rămâi cu doar după dileme: de ce "nepoeme" și unde e Cohen în această ecuație.  Moment în care ești pregătit să citești cartea.

Iar primul "nepoem" este acesta: "Când clopotele bisericii din Hydra s-au trezit/ eram mai mare cu un an și mai mică cu 30/ La 30 de ani nu se schimbă nimic fundamental în jurul tău/ Dar dacă, printr-o magie, ai reuși să te uiți în creier/ în cele patru camere ale inimii, în cascadele și pârâiașele sângelui ai zbura printre fluturii din stomac/ - cei pe care n-ai reușit să-i omori -/ și ai înota între rinichiul drept care e mai jos decât cel stâng/ ai observa că nimic nu s-a schimbat/ Nimic fundamental nu s-a schimbat în mine/ În uterul mamei, mai mică cu 30 de ani decât acum, sunt la fel". 

Avem de a face aici cu un "nepoem" asumat în care "nepoeta" adună la un loc mai multe voci poetice, mai multe estetici am putea spune, și jonglează cu ele pentru a-și  hipnotiza cititorii, cu scopul de a-i atrage în lumea ei poetică. Identificăm așadar: estetica ludicului, tendința biografismului, irizarea misticii (prin procedeul metonomiei - vezi clopotele bisericii din Hydra), autoironia, și chiar o încercare de visceralism, prea timidă însă în comparație cu violența expunerii prin care s-a impus inclusiv în poezia română, această estetică de sorginte sud-americană. Într-adevăr, judecând după acest ecletism estetic, am putea lesne pune pecetea de nepoem sau de non-poeme. Dar totuși, ceva leagă aceste versuri, iar acel ceva este cu siguranță asumarea experimentului, fapt ce denotă o maturitate cel puțin umană dacă nu și scriitoricească. Iar asta face ca prezumția de "nepoem" să fie respinsă. 

De altfel, misterul produs de conglomeratul estetic din primul poem (de acum nu le voi mai numi nepoeme) se va devoala de al sine pe parcursul volumului, întrucât fiecare dintre aceste tendințe poetice se vor regăsi, individual,  în poemele ce vor urma. 

Vom avea poeme doar aparent ludice, scrise într-o estetică "copilăroasă", dar crude în continut: "În lunile cu "r"/ Se mănâncă stridii/ Se moare lent/ Se învață așteptarea/ Se dezgolesc copacii/ Se citește Neruda/ Se asumă durerea/ Se iubește/ Pentru că altceva nu mai e de făcut"; vom reîntalni acel visceralis, îndulcit dar totuși dureros: "Am iubit fără discriminare/ Am vederi din toate colțurile lumii/ Câte un fir din părul meu/ câte o bucată din pielea mea/ câte o picătură din măduva mea/ plutesc încă în aer, pe planeta albastră/ Am iubit până când din mine/ n-au rămas decât oasele și/ o inimă slăbită care nu mai folosește nimănui"; și vom resimți la tot pasul fiorul mistic, fie că se întrevede în preajma unei biserici creștine, într-un gând ușor ateu: "Și Dumnezeu a uitat de noi cu mult înainte să ni-L construim că refugiu", sau într-o circumstanță ecumenică budisto-iudaică. De asemenea, tot la fiecare pas își va face simțită prezența autoironia, chiar dacă uneori devine clar că este doar o supapă menită să întârzie cât mai mult implozia sinelui. Pentru că, în fond, poezia Rozanei Mihalache este una a durerii și a răbdării, a asumării și a uitării,  ca ultimă măsură de igienă sufletească: "O să scriu până când o să uit și o să scriu din nou să îmi amintesc o să scriu despre valsuri și valuri de păr blond pe perne părăsite prematur o să scriu despre cum închinai în cinstea mea despre cum I oprit timpul ca un zeu despre venele de pe mâinile tale o să scriu până când o să mor pe cea mai posibilă dintre insule pentru că a fost locuită de tine".

De pe acum cred că este clar pentru toată lumea că Rozana Mihalache este poetă și că ceea ce scrie ea sunt pe deplin poeme, iar tendința ei de a-și nega apartenența la tagma poeților nu vine decât dintr-o sinceră modestie (deși este posibil să fie și un gest de frondă auto-ironică îndreptat împotriva celor ce se declară poeți fără a se ridica la înălțimea acestei demnități).

Rămâne la final o singură dilemă: unde este Leonard Cohen în aceste poeme?! Iar răspunsul este unul cât se poate de simplu: dacă ar fi fost ascuns printre versuri,  ar fi fost prea facil și ar fi stârnit poate și acuze de plagiat ("grădina Domnului este mare"). Asa că el se plimbă lin printre stările emanate de aceste poeme. Oare nu se aud, la răstimpuri, acorduri din Dance me to the end of love, A thousand kisses deep, Hallelujah, sau Waiting for a miracle?!