Frumoasa adormită așteptând postumanii

 

Cronica volumului Un somn pe scaunul electric de Ioan Es. Pop

(Editura Tracus Arte & Editura Charmides, 2020)

 

Poetul Ioan Es. Pop, născut în 1958, este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. S-a remarcat ca vârf de lance al generației ’90, alături de Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Nicolae Tzone sau Mihail Gălățanu. S-a impus fără drept de apel încă de la debutul său, cu volumul Ieudul fără ieșire (Editura Cartea Românească, 1994) pentru care a fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova. Alte volume publicate: Porcec (Cartea Românească, 1996), Pantelimon 113 bis (Cartea Românească, 1999 - Premiul Academiei Române, Premiul USR și Premiul pentru Poezie al Orașului București, Petrecere de pietoni (Paralela 45, 2003 – Premiul USR), Unelte de dormit (Cartea Românească, 2011 – Premiul Cartea de Poezie a Anului, Premiul Radio România Cultural, Premiul Asociației Scriitorilor din București), 1983. marș/ 2013. xanax (Charmides, 2013), Arta fricii (Charmides, 2016 – Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR, filiala Iași).

Cel mai recent volum de poezie, Un somn pe scaunul electric, a apărut anul acesta, fiind publicat în colaborare, de editurile Tracus Arte și Charmides. Volumul este structurat în cinci părți: păzea!, radicalii sunt liberi, un somn pe scaunul electric, postumani la masa de seară, o scrisoare pierdută la anul 2012 și nicăieri.ro, ultimele două jucând cumva rolul unor adaosuri, diferite ca estetică, dar absolut necesare pentru edificarea întregului.

Cel dintâi ciclu, păzea!, radicalii sunt liberi, începe cu un poem despre moarte, scris într-o manieră în egală măsură ironică și melancolică, semn că poetul a depășit etapa fricii de moarte pe care o afișa în volumul anterior, Arta fricii, ajungând la acea înțelepciune tipic românească de a face haz de necaz de fatalitate, atitudine ce este întotdeauna căptușită pe interior cu stofa groasă și uneori puturoasă a resemnării, a renunțării, a abandonului în brațele sorții. În aceeași atmosferă sunt scrise și celelalte poeme din această secțiune, în care sunt trecute prin aceeași sită melancolico-ironică, singurătatea, nefericirea, bătrânețea, durerea sau boala. De altfel, faptul că în spatele hazului de necaz se ascunde o adâncă durere, și că această atitudine este echivalentul unei farse macabre auto-asumate, reiese foarte clar din fragmentul următor: „râsul a căzut peste noi dintr-odată, ca o mare pedeapsă, în vreme ce ne rugam lângă altar – a țâșnit din gâtlej în valuri, roșu sa sângele, un gâlgâit fierbinte, un hohot lung și gros ca mâlul -, vai, era râsul acesta singura rugăciune care ne era îngăduită? ce îngrozitoare rușine să te audă lumea din biserică hohotind nestăvilit, ca după o glumă grozavă, să se holbeze și apoi să te arunce pe trepte afară pentru că ai batjocorit rugăciunea. și tu să continui să râzi, în hohote tot mai fierbinți, știind că tu de fapt te rogi te rogi te rogi, numai că din gâtlejul tău iese un hohot de râs batjocoritor, ca sângele care țâșnește deodată prin gura unui muribund, în valuri dogoritoare”. De altfel, acest poem arată cât se poate de clar, că nu doar despre sine este vorba în acest volum, ci despre „noi”.

În cel de-al doilea ciclu, un somn pe scaunul electric, se perpetuează atmosfera ironic- melancolică din cel dintâi, cu deosebirea că în acesta poemele gravitează în jurul patimii alcoolismului. Deși poemele sunt scrise la persoana I, este limpede că nu sunt câtuși de puțin confesive, fapt ce reiese mai cu seamă din lipsa oricărei forme de intimism, ci că poetul nu face altceva decât să ia asupra sa, păcatul de căpătâi al întregului neam românesc. De altfel, alcoolismul nici nu este înfierat propriu-zis, nu se emit judecăți morale, poemele având ceva din spiritul naturalismului: descriu pur și simplu o stare a lucrurilor și nimic mai mult. Ba chiar poemul final, în care sunt evocați o serie de poeți trecuți la cele veșnice, este de-a dreptul înduioșător.

 Cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat într-o notă cvasi-actuală, postumani la masa de seară, poate fi considerat drept o sinteză, din punct de vedere tematic, a celor două secțiuni anterioare. Elementele de noutate însă există și ele vin pe de o parte din însăși nota sa postumană, poemele fiind populate cu peisaje sau persojane intergalactice, cel mai simpatic fiind papa-robotul Miki, cel ce „va fi înscăunat în anul 2122, după ce i se vor fi desăvârșit toate trăsăturile umane”; iar pe de altă parte din inserarea unor parafraze biblice răsturnate, asemănătoare celor din sabaturile negre, cum sunt „nu vin să vindec, ci să aduc boală” sau „astăzi vei fi cu mine în iad”. De bună seamă că aici nu se poate pune problema de liturghii satanice, parafrazele mai sus citate având aici un cu totul alt scop. Astfel, dacă infuzia de elemente postumane atrage atenția asupra pericolului dispariției limbajului în forma pe care o cunoaștem acum, ele trag semnalul de alarmă asupra pericolului renunțării la religie, fără de care lumea, cât ar fi ea de postumană, ar avea cu siguranță de suferit.

Cea dintâi addenda a volumului acestuia, o scrisoare pierdută la anul 2012, conține un set de poeme satirice inspirate din clasica operă caragialiană, concepute aparte pentru un musical compus de jazzmenul Mircea Tiberian. Prezența acestora în volum se justifică pe deplin prin faptul că ele reprezintă o altă formă de satiră la adresa societății românești de ieri, de azi și, fatalmente, de mâine.

În fine, cea de-a doua addenda, intitulată în manieră cibernetică nicăieri.ro, reprezintă un text hibrid, fiind în egală măsură poem în proză și eseu satiric, în care Ioan Es. Pop „ia în balon” nu atât integrarea, mai mult sau mai puțin meritată a  României în Uniunea Europeană, cât mai cu seamă modul în care au înțeles românii, pe de o parte și restul europenilor pe de alta, acest episod.

Așadar, Un somn pe scaunul electric este nici mai mult nici mai puțin decât un manifest, în manieră amar-satirică, adresat națiunii române, un strigăt pentru trezirea din somnul ignoranței, în care pare că zace ca o „frumoasă din pădurea adormită”, așteptând nu se știe ce prinț postuman să o trezească la viață.