Ion Stratan, la aniversare...

Ion Stratan - Criminalii și crinii,

Antologie alcătuită de autor

și îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu,

editura Tracus Arte, 2018

    Ion (Nino) Stratan a fost unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, fiind considerat unul dintre stâlpii generației optzeciste, și rămânând activ și incisiv inclusiv pe toată durata anilor ‘90. A debutat editorial în anul 1981, cu volumul Ieșirea din apă (editura Cartea Românească), iar în anul următor semnează alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, pe coperta volumului colectiv Aer cu diamante (editura Litera), considerat a fi volumul manifest al generației optzeciștilor, întrucât toți cei patru erau stâlpii incontestabili ai Cenaclului de Luni, instituție culturală înjurul căreia s-au format marea parte a poeților din acea perioadă. A publicat în total treizeci și opt de volume de poezie, dintre care amintesc aici: Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumină de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), ultima carte publicată în timpul vieții fiind Cartea ruptă, apărută chiar în anul 2005, ultimul an al vieții sale.

Volumul de față, Criminalii și crinii reprezintă o antologie de poezie, alcătuită de autorul însuși și predată spre publicare scriitorului Călin-Andrei Mihăilescu, care își îndeplinește acum această datorie de onoare.

  Despre poezia lui Nino Stratan s-au pronunțat pozitiv scriitori și critici literari de cea mai aleasă ținută, ca Nichita Stănescu, care l-a definit drept „spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox și în lacrimă, speranța dintâi a poeziei noastre”, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a denumit „singurul continuator adevărat al poetului Necuvintelor”, Traian T. Coșovei, Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Octavian Soviany, Geo Vasile sau Radu G. Țeposu. Astfel încât, a mai spune astăzi ceva despre poezia acestuia, cu pretenția de a emite o judecată de valoare nouă, ar fi cu siguranță un gest de aroganță prostească. Drept pentru care, nu îmi propun să analizez din punct de vedere critic această antologie.

Ceea ce îmi propun să evidențiaz totuși prin această scurtă expunere este importanța istorică a acestei antologii. Și în acest sens voi spune că principalul merit al acesteia este acela de a readuce în atenția publicului cititor un autor atât de complex, ca Nino Stratan, ba mai mult, de a-l prezenta cititorilor foarte tineri, nefamiliarizați cu numele și lirica acestuia.

Voi începe prin a spune că a fost unul dinte cei mai pricepuți intertextualiști ai generației sale, dovedind atât o vastă cultură generală, cât mai ales un deosebit simț al colajului. El reușește să colaboreze cu aceeași măiestrie noțiuni din cele mai diverse domenii cu marile sale teme literare.

 În prima parte a creației sale se distinge prin virulența criticii la adresa socialismului, atât cel original, rusesc, propovăduit de către Lenin, cât și la adresa celui românesc (Casa Scânteii, Casa Poporului, Crimele din strada Cerului). Urmează apoi poeziile de dragoste, în care îmbracă haina unui neobosit trubadur și un romantic incurabil, precum și cele de inspirație religioasă, în care se dovedește a fi un spirit deosebit de lucid, ochiul minții sale reușind să pătrundă marile mistere mistice, și totodată să deosebească esența de aparență. Firul roșu ce leagă întreaga sa operă poetică, rămâne însă apetitul pentru cultură, el strecurând diverse referințe mitico-mistice, religioase și literare în mai toate poeziile sale, precum și simțul ludicului, definit prin jocuri de cuvinte executate magistral, cu o subtilitate mult peste media firească.

 Firește, ar mai fi multe de spus, atât despre tendința sa spre esențializare, cât și despre gustul pentru diversificare, opera sa fiind printre cele mai neunitare din punct de vedere al formelor poetice utilizate, dar fără ca prin aceasta să fie vorba despre o inconstanță estetică în traseul său literar, întrucât el reușește să conserve o atmosferă proprie poeticii sale, pe care o toarnă cu aceeași pricepere în fiecare nou tipar poetic experimentat.

  Așadar, Ion (Nino) Stratan este un poet ce definește, în parte, poezia românească a generațiilor ’80 – ’90, iar fără cunoașterea sa și o operei sale literare, însăși percepția asupra poeziei românești contemporane este una incompletă și ca atare susceptibilă erorii.

  În încheiere, nu îmi rămâne decât să salut călduros demersul scriitoului Călin-Andrei Mihăilescu de a realiza această antologie, fără de care, am fi fost cu siguranță mai săraci sufletește, și să redau integral două poeme din volumul Aer cu diamante:

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

A doua seară eram cu amicii

beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou

Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese

N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?

Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile

Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc

mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică

Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină

Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată

Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul