Pelerinul sau gâlceava filosofului cu teologul

Cronica romanului Pelerinul 

de Walther A. Prager 

(editura Paralela 45, 2020)

 

Pelerinul, romanul de debut al teologului și filosofului român, Walther A. Prager, este construit sub forma unui diptic încrucișat, urmărind în paralel, două pelerinaje, teoretic petrecute la diferență de mii de ani, unul dintre ele căpătând chiar o valență mitico-mistică, fiind consemnat în scripturile vechi testamentare. Dar privite prin lentila ficțiunii sau a realităților paralele, ele ar putea chiar să se desfășoare simultan, servindu-și unul celuilalt drept oglindă, deși nu una tocmai cinstită, ci mai degrabă una distorsionantă, comportând meandrele ivite din războiul filosofului cu teologul. 

Pelerinajul biblic pe care Walther A. Prager îl reilustrează în cartea sa, îmbogățindu-l cu noi tușe ale ficțiunii și înveșmântându-l în haina de sărbătoare a poeziei, este cel al patriarhului Abraham (Avraam) și al soției sale Sara (Sarai), și urmărește traseul vieții lor, de la căsătorie, continuând cu drumul presărat cu primejdii până în Canaan, Pământul Făgăduinței, inclusiv o escală pe la curtea faraonului Egiptului, unde Sara este racolată în rândul concubinelor regale, punctând delicatul episod al nașterii lui Ismael din sluga Agar, momentul culminant al vizitei celor trei îngeri la stejarul Mamvrei, nașterea lui Isaac și încercarea la care este supus Abraham de către Dumnezeu, care se preface că și-l dorește pe Isaac drept jertfă, izgonirea lui Agar și a lui Ismael și încheindu-se cu moartea Sarei. 

Voi reda un scurt fragment din această parte a oglinzii, mai degrabă pentru a evidenția strălucirea stilului îmbibat de poezie: „Coborâseră de pe muntele unde Abraham găsise casa lui Dumnezeu și înălțase acolo un altar. O casă fără ziduri, din care era ușor să privești întinderile de pământ din țara promisă. Poate că Abraham socotise că astfel poți să vezi cu privirea pe care Dumnezeu și-o pogora asupra lumii. Munții albaștri din depărtare, câmpiile de la miazăzi străbătute și parcă prinse în plasa râurilor, fără să le poți cuprinde sfârșitul, toate nu îți îngăduiau să le măsori în oameni. Stiai că ei se pierd în această întindere fără sfârșit. Doar închinându-se împreună cu Abraham și slujitorii lui pământul pietros din fața altarului, Sara își aducea aminte că țara aceea era a lor”.   

În „oglindă” față de pelerinajul biblic se desfășoară pelerinajul naratorului, un bărbat fără nume și fără o vârstă precisă, dar identificabilă cu decada dintre 45 și 55 de ani, intelectual nerealizat, văduv, tată al unui băiat pasionat de muzică, cu o personalitate foarte vagă, care se hotărăște dintr-odată să renunțe la lume, căutându-și o mănăstire unde să se călugărească. Prima mănăstire la care ajunge cu speranța de a-și găsi liniștea, se dovedește a nu fi tocmai ce visase el, ba mai mult, lipsa de tact duhovnicesc a starețului îl va arunca în marea ispitelor ce îl vor lua cu asalt imediat ce va ieși pe poarta mănăstirii. Și aceasta deoarece, simțind că potețialul său intelectual se va atrofia într-o obște îndeosebi ignorantă în ale științei de carte, bărbatul se plânge starețului și îi cere o ascultare pe măsură. Însă nu primește decât libertatea de a părăsi mănăstirea. Ba mai mult, este trimis în pribegie, îmbrăcat în rasa călugărească, deși nu fusese tuns în monahism, și i se vâră în brațe un teanc de icoane jerpelite pe care să le vândă din sat în sat pentru a-și procura cele necesare traiului de pelerin. Zvârlit din nou în lume, nici laic, nici monah, el se va confrunta cu tot felul de situații delicate. Fiind luat drept preot, și încă unul desăvârșit, i se cere să facă minuni, de care firește că nu este capabil (dar cum necum vestea despre minunile lui se răspândește din gură în gură cu o viteză uluitoare), este atras în curse, ispitit să se dedea la plăceri carnale, tâlhărit, amenințat, silit să ucidă și hăituit. 

De fapt, în tot acest timp, el nu face altceva decât să se autohăituiască, să fugă de sine și tot odată să se caute pe sine, mortificându-și trupul și biciuindu-și sufletul. 

            Finalul romanului rămâne deschis, sub meandrele ambiguității, semn că pelerinajul spre sine nu se sfârșește pentru personajul-narator. Apare totuși o aluzie la Înviere, care poate fi interpretată ca un licăr de speranță că încă nu este totul pierdut: „Mă pot descălța primăvara. Întins pe iarbă pe colina dinspre mănăstire. Picioarele goale poartă stigmatele pungilor de plastic puse iarna în ghete, degetele stâlcite de atâta mers, unghiile crescute, îngălbenite și murdare. Boje pomilui. Soarele din duminica Învierii. Cum să mă uit la picioare? Strălucește în turlele aurii ale bisericii. Mai sunt și unele albastre. Cu stele albe. Mai multe ceruri și toate cu formă de bezea. Ouăle roșii căpătate noaptea. S-au cam umezit, și-au prelins vopseaua roșie pe feliile de cozonac. Aveau lumânări cu toții. Pot să dorm.Nu mai trebuie să cer nimic. Se aud clopotele”.

        De fapt, acest fragment de final, sintetizează foarte bine drama pelerinului din roman, și totodată drama tuturor celor care, conștienți sau nu, sunt pelerini în propria lor viață. Este surprinsă aici perpetua luptă dintre trup și suflet, dintre speranță și deznădejde, dintre somn și veghe,dintre moarte și înviere. 

    Pășind timid, dar totuși ferm pe urmele lui Cehov, Leskov sau Vodolazkin, Walther A. Prager a preluat tema pelerinului muncit de îndoieli și aflat într-o perpetuă luptă cu propria conștiință, și a plămădit-o în cuptorul minții sale forjând-o atât pe piatra filosofiei cât și pe cea a teologiei, reușind la finalul muncilor sale să ne ofere un roman dens, atât ca sensuri cât și ca forță narativă, numai bun să ne resusciteze din lâncezeala spirituală în care ne lăsăm adeseori târâți de falsele griji induse de zbuciumul vieții cotidiene.