Bestiar sentimental

 Cronica volumului de poeme „Stările intense” de Oana Cătălina Ninu

(Editura Casa de pariuri literare, 2018)

Oana Cătălina Ninu (pseudonimul literar al Oanei-Cătălina Ninulescu) s-a născutt în anul 1985 la Mangalia. A absolvit Facultatea de Litere a Universității București și două cursuri de Master: Studii literare românești și Literatură franceză- abordări antropologice, ambele la Universitatea din București. A debutat cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), pentru care a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, Premiul Iustin Panța pentru debut, Premiul de debut în poezie al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul de debut al Colocviilor Revistei Tomis. În anul 2009 distribuie gratuit în format xerox carnetul de poezie stările intense, publicat în cadrul colecției Biblioteca de poezie. În 2012 participă alături de alți 52 de scriitori români contemporani la scrierea celui mai rapid roman din lume, Moș Crăciun & Co., publicat la editura ART. În anul 2018, volumul „underground” stările intense este reeditat, de data aceasta în mod oficial, la editura Casa de Pariuri Literare.

Deși structurat în patru secțiuni: stările intense, bordeaux, bucurești și fabrica de lifturi, volumul este unul unitar, atât din punct de vedere al mesajului poetic, cât și din perspectivă stilistică și estetică, prezentându-se ca un repertoar de sentimente, stări sau senzații, în marea lor majoritate negative, ilustrate într-o manieră noir. Împărțirea mai sus amintită vizează mai curând contextele externe diferite în care s-au manifestat stările intense, după cum sugerează cele două toponime ce dau nume secțiunilor mediene.

În cea dintâi secțiune, cea care dă și titlul volumului, sentimentul predominant este dragostea, dar nu aceea idilică, romantică, lină, cu fluturi în stomac, ci una chinuită de dor, nesiguranță, frică, dorință sau neputință, desfășurată într-un scenariu ce frizează absurdul și abominabilul, trupurile prinse în jocul dragostei fiind mutilate sau schingiuite, dacă nu fizic, cu siguranță la nivelul psihicului nevrotic: „tuturor ne este dor de câte cineva/ tuturor ne trebuie câte un braț puternic/ un ciot de lemn care să ne iubească”; „îți este frică și mă muști de umăr/ îți este frică și pieptul tău se deschide”; „mă privești cu pleopele/ ochii se zbat sub pielițele transparente/ știi foarte bine că// atunci când plângem/ suntem mult mai frumoși”; „te iubesc ca o liposucție cu fir metalic/ răzuind coapsa până la os”.

Poemele din bordeaux sunt scrise într-o manieră cvasi-obiectivă, ca și cum nu ar face altceva decât să descrie stările altor oameni, așa cum au fost ele surprinse de o cameră de luat vedere ce pătrunde până la nivelul sufletului. Tonul folosit este unul rece, neutru, exact cum ar fi fost cel al aparaturii mai sus imaginate, dacă aceasta ar fi putut scrie: „ea spune că nu vrea să moară la hendaye/ deși nimeni nu vrea să moară la hendaye// o elice atârnată de tavan taie cadrele ca-ntr-un film din anii 30/ geamuri glisante o gară de frontieră din țara bascilor// ea ăși scoate o țigară un japonez mic își desface evantaiul/ ceasul lui swatch ascunde arme albe milimetrice// ceilalți se distrează ea își roade unghiile/ ceilalți se distrează ea ăși ridică rochia// ultima țigară e ultima dorință/ ultima țigară e lanțul ghimpat înconjurându-ți pulpa// sângele țâșnește de sub pleoape// o mare roșie care acoperă totul”.  

În aceeași manieră sunt scrise și poemele din bucurești, numai că în această secțiune, întrucât toponimul din titlu ne este atât de apropiat, doza de empatie pe care o reclamă poemele se transformă treptat în supradoză. Nu ai cum să nu te topești de rușine și neputință în fața unui poem ca acesta: „o bătrânică noaptea cuibărită ca un câine/ pe capacul aburind al canalizării/ cartilagiile ei gelatinoase strângându-se lent pentru a permite/ chircirea ordonată a membrelor/ comprimarea țesuturilor/ plierea organelor/ îngemănarea celulelor/ până când corpul însuși/ ia forma exactă a canalizării/ în așa fel încât să nu fie încălzit în mod uniform/ un corp perfect rotund/ perfect plat”.

În fabrica de lifturi, secțiunea ultimă a volumului, sentimentele asupra cărora se oprește poeta, sunt în de asemenea unele negative, dar de data aceasta ele gravitează în jurul stării de deznădejde, de neputință, de resemnare, de renunțare. Tocmai de aceea, nici tonul folosit nu mai este unul tăios, ca în secțiunea primă, ci unul aproape șoptit, aproape neutru, acest fapt venind tocmai din detașarea artificială ce însoțește renunțarea, acea atitudine de a te raporta la sine, ca și cum nu ar fi vorba despre sinele tău, ci despre altcineva, pentru care nu mai poți avea decât un vag sentiment de milă. De asemenea, deși imaginile în care acestea sunt ilustrate, rămân unele dure, abominabile, tonul abordat face ca ele să pară aproape inocente, aproape firești: „am putea scrie despre frumusețe/ despre degetele subțiri desprinzându-se egale de pe tăietor/ despre cerul senin din ziua înmormântării bunicii/ despre ușurința cu care rupi aripile viespilor prinse în flori// am putea scrie despre fericire/ despre viața crestând pulpe tari și obraji decojiți/ despre sarea amară de pe buricele degetelor încrețite sub apă” ; „de ceva vreme nu mă mai tulbură atingerile/ privesc cu atenție particulele de carne care se descompun în praf/ inspectez ridurile gropițele zgârieturile forma oaselor/ elasticitatea tivului și distanța dintre material și piele”.

Așadar, în stările intense, Oana Cătălina Ninu ne prezintă un adevărat bestiar sentimental, și îl numesc astfel pentru că este cât se poate de clar că stările descrise comportă trăsăturile unor bestii, unor animale hămesite ce sfâșie fără milă în carne vie și mai ales în duhul ce dă viață cărnii. În baza empatiei, orice cititor se va întreba, firește, dacă poemele sale sunt autobiografice, dacă experiențele prinse în bolduri în pagină au fost trăite și în realitate. Iar răspunsul nu este nicidecum la îndemână, dat fiind că nici fumul nu iese fără foc, dar și poezia este totuși literatură, deci rod al imaginației. Însă dincolo de această dilemă, cred că putem întrezări și un alt substrat: nu cumva toate acestea sunt metafore ale unei lumi sălbăticite, rămasă fără repere morale, a unei societăți lipsită de cea mai mică doză de empatie? Nu cumva este și despre noi?

Dar dincolo de mesajul transmis și de emoțiile provocate cititorilor, nu trebuie să scăpăm din vedere nici maniera în care acestea au fost realizate, iar în acest sens, aș atrage atenția asupra faptului că Oana Cătălina Ninu se dovedește a fi o poetă foarte abilă în arta de a forja la maximum cuvintele, pentru a obține din ele esența a ceea ce își dorește să transmită, evitând totodată cu eleganță căderea în orice fel de extremă estetică, cum ar fi sentimentalismul lacrimogen sau mizerabilismul dus la paroxism, fapt ce o situează fără doar și poate în rândul celor mai buni creatori de continut poetic din literatura română contemporană.