Ecolatria salvează (post)omenirea!

 Cronica volumului de versuri Biocharia.Ritual ecolatru de Mihók Tamás

(editura frACTalia, 2020)

 

Se vorbește tot mai mult în ultima perioadă despre postumanism, ca despre o nouă paradigmă de funcționare a lumii acesteia, dar în centrul căreia nu mai este omul, privit ca individualitate funcțională, ci ceea ce este deasupra omului, din punct de vedere al utilității, și anume calculatorul, mașina, tehnologia în general. Dar cum și acestea sunt tot roade ale muncii omului, cel mai potrivit ar fi să spunem că postumanismul celebrează omul-mașină. Cumva este firesc să fie așa, dacă privim lucrurile cu maxim de obiectivitate. Aparent paradoxal, una dintre temele centrale ale postumanismului este ecologia, grija față de natură, de mediul înconjurător. Am spus doar aparent paradoxal, pentru că și această întoarcere la natură este cât se poate de firească, și ea se produce cumva natural, independent de paradigma progresului tehnic, sau poate tocmai ca un revers al acestei medalii. Stă în firea oamenilor ca imediat după sucombarea în sine însuși a valului pe care au mers până la un punct, să se regrupeze pe un alt val diametral opus față de cel precedent. Astfel, după o epocă a industrializării masive ce a mers mână în mână cu neglijarea și pe cale de consecință distrugerea naturii, a venit vremea unei epoci în care se vrea cu ardoare protejarea naturii și a mediului înconjurător.

Nu întâmplător am folosit termenul ardoare,  ci anume pentru a ajunge la cuvântul cheie din titlul noii cărți de poezie a lui Mihók Tamás, „ecolatria”, termen format din eco – mediu înconjurător și latria, care pe filiera etimologiei grecești înseamnă dragoste profundă, adorare, având și sensul de celebrare a unui cult. Altfel spus, Mihók Tamás ne propune cu acest nou volum, o celebrare cultică a naturii, dar nu oricum, ci într-o manieră, sau mai bine spus, într-un limbaj perfect postumanist: „arborase curcubeul metalic/ nu va mai subvenționa aerul/ ființe cu mănuși de cauciuc/ pregăteau exoplanetele/ pentru procesul de altoire/ fibrele sintetice/ s-au mutat pe ciuperci instant/ taigalele își donau hectarele de licheni/ înainte să luăm diverse forme/ am inspirat ne-am spart plămânii/ ca pe niște pungi de chipsuri unsuroase/ am băut substanțe ne-am contrastat”.

Și pentru că în orice religie care se respectă se aduc jertfe, fie ele sângeroase sau nu, nici ecolatria nu putea face excepție, drept pentru care una dintre poezii se numește simplu și sugestiv, jertfar: „am văzut trunchiuri retezate la înălțimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ gheare de pisică scrijelind vizeta astronauților/ creier de șoarece pisat perfecționând danturi/ bătrâni cu ochelari fumurii înghețați în azot lichid/ portaluri pornind din buncăr aterizând în samovar/ am văzut un copac de ultimă generație și am îngenuncheat/ printre rădăcinile lui fragede articulațiile noastre/ jucau alba-neagra c-un bob de năut/ blufau rușinea măsluiau iluminarea”.

Și tot ca o religie omologată, ecolatria are și ea mantrele sale, sau făcând o paralelea cu ortodoxia, o rugăciune a inimii personalizată în limbaj postuman: „1. în pâcla din iederă/ ochi de buhă incandescenți:/ ne-am întâlnit// 2. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îți aparține// 3. urmă-/ rește/ extra-/ sistola/ bolo-/ vanului/ fito-/ genic// 4. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îmi aparține// 5. frunze de plop/ ciorchine/ primăvară pe-avarii// 6. crunt ne va reduce/ somnul de smarald/ al pădurii// 7. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ ne aparține// 8. ne adorau tălpile/ și zorii lipăiau din heleșteu/ la capătul cărăruii// ne-am depus pașii”.

Ceea ce este interesant la discursul poetic al lui Mihók Tamás este faptul că lasă să transceadă și o doză considerabilă de ludic, ceea ce denotă că „religia” pe care o propune el nu este una rigidă, în care adepții stau tot timpul gravi, așteptându-și temători pedeapsa pentru păcate reale sau imaginare, ci una firească, lejeră, în care totul să se desfășoare cu naturalețea jocului copiilor (deși este vehiculată și aici ideea de judecată, dar tot într-un registru ludic altoit pe discursul postuman, vezi p. 68). Deși acest aspect iese la iveală din mai toate poemele, cel mai clar și mai frumos se poate observa în următoarele două poeme grafice în care jocul este elementul definitoriu:

Și ce încheiere mai potrivită ar fi fost decât una inspirată din estetica niponă a poemului haiku, upgradată la cerințele discursului poetic asumat în acest volum de către Mihók Tamás, în sensul că cele două versuri menite să prezinte cele două peisaje din natură aparținând unor medii de viață complementare sau opuse din poemul haiku, sunt aici înlocuite de două imagini reprezentative celor două elemente puse sub lupă în acest volum: natura și tehnologia, iar versul al treilea, cel care în haiku aduce cheie poemului, este aici înlocuit de o rugăminte, de o rugăciune: „JET AL BALENEI SUB SOARE/ CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ/ ÎMPACĂ-NE”.

Așadar, Mihók Tamás ne propune prin acest nou volum de versuri, o viziune nouă, actuală, postumană, asupra naturii și a mediului înconjurător, invitându-ne să ne raportăm la aceste dimensiuni ale vieții noastre, pe de o parte cu seriozitatea, responsabilitatea și devotamentul datorate unui cult religios, iar pe de altă parte cu firescul, naturalețea și în ultimă instanță cu umorul izvorâte dintr-o ancorare a omului în registrul ontologic, ființial al vieții, cel din care își trag seva toate câte se mișcă natural în lumea aceasta.  

Biocharia. Ritual ecolatru este o carte inedită din punct de vedere al temei abordate (în poezia română actuală doar poeta Gaby Eftimie a mai adus în discuție grija față de natură în volumul Sputnik în grădină, editura OMG, 2020), curajos din perspectiva esteticii abordate, discursul postuman fiind încă în perioada sa incipientă în cultura română și bineînțeles, o carte mai mult decât necesară, degradarea mediului înconjurător fiind o realitate ce trebuie tratată cu maximum de seriozitate, responsabilitate și implicare.