marți, 22 decembrie 2020

În numele tatălui...

 


Cronica volumului Dansul memoriei de Monica Pillat

(Editura Baroque Books & Arts, 2020)

 




Monica Pillat este nepoata poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat-Brateş și fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, născută la 8 octombrie 1947, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de limbi germanice, secţia engleză-română (1970) și un doctorat în literatură comparată (1978).  A fost profesor în domeniul literaturii engleze şi americane, la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972) şi apoi la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, la secția de poezie. Pe lângă poezie a scris însă și proză și critică literară, fiind totodată și autoarea unor cărți de interviuri. Dintre cărțile sale amintim: Corăbii (Cartea Românească, 1970 – poezie), Imaginaţia ecoului (Cartea Româneascã 1981 –poezie), Duet în alb (Humanitas, 2016 – poezie), Întredeschideri (antologie liricã 1970-2019, Baroque Books & Arts, 2019 – poezie), Cei 13 şi misterul (Tineretului 1968 – proză- premiată de U.S.R.); Corabia Timpului (Ion Creangă 1976- proză), Invitaţie la vis (Humanitas, 2014 – proză), Croitorul de cãrţi, (Baroque Books & Arts, 2019), Ioana Celibidache, o mãtuşã de poveste (Humanitas, 2011 – interviuri), Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A.Poe teză de doctorat (TUB, 1983- critică literară).

Cea mai recentă carte de proză a doamnei Monica Pillat se numește Dansul memoriei și a apărut în anul 2020, la editura Baroque Books & Arts. Volumul reunește două mici romane, distincte atât ca subiect, cât și ca manieră narativă: primul, aflat la intersecția dintre ficțiune cu influențe de fantasy și biografie romanțată, este intitulat În cușca libertății, iar al doilea, profund autobiografic, poartă numele, Drumul spre Emaus. Cele două sunt însă legate de un fir roșu ce împrumută însă calitatea definitorie a unui nod gordian: figura tatălui, a lui Dinu Pillat, ce cu siguranță nu poate fi ștearsă, ruptă, tăiată sau extirpată din mintea, sufletul sau amintirea fiicei.

În cușca libertății, roman ce debutează sub zodia fantasy, spune povestea Iuniei (care se dovedește a fi un alter ego al autoarei), o preadolescentă aflată în clasa a V-a, ce găsește în fața porții un manuscris bătut la mașină, din care lipsesc primele 132 de pagini și cine știe câte pagini din partea de sfârșit, și care, pe de o parte se dovedește a avea puteri miraculoase, iar pe de alta servește drept miză principală într-o anchetă complicată desfășurată de Securitate, organul de control și opresiune din timpul regimului comunist: „Într-o dupã-amiazã de octombrie, abia întoarsã de la şcoalã, am dat, la poarta casei noastre, de un volum decolorat, cu foi bãtute la maşinã. L-am ridicat de jos, n-avea coperţi, nici autor, nici titlu, şi începea cu pagina 133, iar cea cu numãrul 204 nu era ultima, cãci se-ncheia cu o silabã dintr-un cuvânt neterminat. L-am luat cu mine visãtoare şi am intrat în curtea aurie. (…). Un roi de presupuneri îmi dãdea roatã minţii: ce joc nãstruşnic mi se pregãtea odatã cu gãsirea acelei vechituri? Avea oare-nãuntru un secret pe care trebuia sã-l descifrez? Mi se cerea poate sã schimb ceva din ce fusese închipuit acolo? Dupã un timp, am revenit la pagina 133.

- Nu îmi explic de ce nu mai apare Paul, se frãmântã doamna Corleanu.

Pe când se îndrepta spre geam, şalul i se desprinse de pe umeri. Anton întinse mâna, oprindu-l din cãdere, şi i-l înfãşurã din nou pe spate.    

- Nu cred cã se va-ntoarce prea curând, rosti întunecat.

Se ridicase din fotoliu şi, dupã ce îşi îndreptã costumul gri, destul de şifonat, îşi trecu degetele groase prin barba rarã, cenuşie. Pe urmã murmurã, ca pentru sine, în timp ce pãrãsea sufrageria:

- Eu, unul, ştiu ce-am de fãcut..

Ceilalţi doi inşi rãmaserã de veghe lângã catafalc.

Era fragmentul ce trãgea cortina nu doar peste capitolul absent, ci peste un întreg alai de scene care îmi rãmânea necunoscut. Pe când stãteam în cumpãnã, neîndurându-mã sã las lectura, dar parcã nici sã o continui, am auzit cum se deschide, cu un scrâşnet, poarta. M-am repezit sã vãd cine intrase-n curte.

M-am pomenit în dreptul unui ins înalt, cu tenul smead şi barbã cenuşie. Din cadrul uşii se desprinsese, deja, tata care-i ieşea-n întâmpinare. Îmi fãcu semn şi mie sã m-apropiu:

- Anton, colegul meu din studenţie, şi Iunia, fiica mea, ne prezentã zâmbind.

Omul se înclinã politicos şi îmi întinse mâna. Pãrea ieşit din prima filã: era leit cu personajul care purta costumul gri, la fel de şifonat.

- Paul s-a-ntors pânã la urmã? l-am cercetat cu înfiorare.

- Cum, vã cunoaşteţi? a strigat tata uluit.

- Numele lui apare într-o carte, m-am fãcut roşie la obraz.

Strãinul tresãri surprins, apoi rãspunse încruntat:

- Paul lipseşte cam demult”.

            Așa începe mini-romanul În cușca libertății. Și din acest început putem deduce faptul că manuscrisul conținea povestea unor persoane reale. Treptat se va devoala și faptul că aceste persoane nu doar că apar în paginile romanului respectiv, ci însăși viața lor se va desfășura pas cu pas exact ca în carte. Așadar, avem de a face cu un roman profetic, cu o scriere magică ce funcționează și ca medium, asigurând comunicarea între persoane aflate la mari distanțe, atât temporare cât și spațiale.

            Povestea ciudatului manuscris poate fi redată, pe scurt, astfel: tatăl Iuniei și gemenii Paul și Anton au fost colegi de facultate și prieteni foarte buni. La mica petrecere de la sfârșitul facultății, cei trei își fac jurăminte de prietenie, își fixează o revedere peste 25 de ani în același loc, ba mai mult, îi încredințează tatălui Iuniei, singurul care dovedea talent literar, să scrie o carte despre ei, despre prietenia lor. Cei trei se despart apoi, mergând fiecare pe drumul său, atât la propriu cât și la figurat. Tatăl Iuniei își ia în serios misiunea și scrie romanul pe care îl va numi chiar În cușca libertății.

Doza de insolit vine tocmai din faptul că tot ceea ce acesta scria în roman, se întâmpla întocmai în realitate. Astfel, el a profețit fuga lui Paul, precum și transformarea lui Anton în agent al Securității. Tocmai de aceea era atât de vânată această carte, pentru că în paginile ei se aflau răspunsurile multor întrebări incomode. Iar pentru a pune mâna pe ea, securiștii nu se vor sfii să o terorizeze pe Iunia cu întrebări bizare și amenințări, cu atât mai puțin să îl aresteze și tortureze pe tatăl acesteia, în speranța că le va preda manuscrisul.

Spuneam mai sus că acest roman are și o latură biografică, iar aceasta constă tocmai în faptul că în realitate, scriitorul Dinu Pillat a fost arestat de Securitate și condamnat la 25 de ani de temniță, chiar din cauza unei cărți la care lucra, numită, În așteptarea ceasului de Apoi, în care acesta dorea să demonstreze faptul că Mișcarea Legionară nu era susținută de Germania, ci chiar de către Uniunea Sovietică, ceea ce ar fi fost o jignire cruntă pentru conducerea României comuniste, aservită URSS-ului. Tot autobiografic este și faptul că torționarul real al lui Dinu Pillat s-a sinucis la scurtă vreme după ce acesta îi declarase că l-a iertat, la fel cum s-a întâmplat și cu personajul Anton din roman, alter-ego-ul torționarului.

 

Cel de-al doilea mini-roman, Drumul spre Emaus, al cărui nume, de sorginte biblică, este o metaforă a căutărilor mistice a autoarei, este mai curând un colaj de amintiri, de episoade memorialistice, prin intermediul cărora cititorul o va însoți pe Monica Pillat atât prin grădinile mănăstirii Văratec, pe străzile Parisului, la brațul Antoniei, femeia care îi va oferi cele mai teribile lecții despre viață, moarte și viața cea veșnică, pe băncile Universității din Corvallis, unde va avea o serie de revelații din spectrul religiei și al misticii, cât mai ales prin „grădina” amintirilor despre tatăl său. Căci așa cum am spus și mai sus, figura acestuia este nelipsită din mintea și sufletul fiicei sale, unde își împarte locul cel mai ales cu Însuși Tatăl cel Ceresc. Iar faptul că așa stau lucrurile, stă mărturie și fragmentul cu care se încheie Drumul spre Emaus: „O dată, în Săptămâna Patimilor, în Vinerea Mare, pe când înconjuram biserica, împreună cu o mulţime nelămurită de oameni, cu lumânările scânteind în mâini, m-a copleşit deznădejdea morţii lui Iisus, de parcă tocmai fusese luat atunci de pe cruce, iar eu însoţeam convoiul martorilor. Unde erau cei două mii de ani interpuşi?Urmărită de durerea visului, am căutat răspuns în iubita Carte şi ochii mi s-au oprit pe cuvintele: În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt… Mă duc să vă  gătesc loc…Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine. Aşa mi s-a lãmurit că dorul meu de tata era dorul de Dumnezeu care mã fãcea să întrezăresc bucuria drumului pierdut, îndelung căutat, dintr-o dată regăsit. Pe când mă minunam, am simţit cum suie din pământ, cum se adună, în aerul răcoros, lunecând prin frunzişuri, cum vin, prin miresmele plutitoare ale dimineţii, cei care nu mai sunt”.

Cele două scrieri ale Monicăi Pillat se disting în primul rând prin limpezimea și cursivitatea discursului narativ, ambele povești curgând asemenea unui râu, cât și prin armonia pe care aceasta reușește să o obține între real și fantastic, între trecut și prezent, între melancolie și prezență, între proză și poezie, între amintirile brute și haina narativă în care acestea sunt înveșmântate. De asemenea este de apreciat și faptul că prin Dansul memoriei, ea reușește să mențină vie amintirea lui Dinu Pillat, cel care a fost nu doar unul dintre intelectualii de marcă ai României moderne, cât și unul dintre reperele sale morale, alături de toți cei care, întemnițați fiind, pe nedrept, și torturați atât fizic cât și psihic, cu bestialitate, au știut să își păstreze libertatea interioară, cea a credinței și a conștiinței. Atâta timp cât aceste repere nu vor fi uitate, România mai are o șansă să rămână o țară demnă.  

 

 

           

Un comentariu: