„Fenomenul Ploiești” sau atunci când sfârșitul vine din aer

 Cronica volumului de poezii Toluen de Camelia Iuliana Radu

(Editura Creator, 2020)

 

Camelia Iuliana Radu, s-a născut în anul 1959, în municipiul Slatina, județul Olt, dar și-a legat numele mai mult de orașele Brăila, unde a făcut primii pași în lumea literelor, la frageda vârstă de numai opt ani, și Ploiești, orașul unde locuiește și astăzi. Este poetă, prozatoare, artist grafic și jurnalist, fiind de-a lungul timpului redactor cultural la cotidienele Jurnalul de Prahova și Telegraful de Prahova. Este autoarea următoarelor volume de poezie: Jucăm Lenin  (Paralela 45, 2016), Desaparecida (Tracus Arte, 2016), Norr, (Tracus Arte, 2015), Vântul în oglindă (Agol, 2015), Dincolo de fugă (Agol, 2015), Întredeschis (Agol, 2015), Negru de iarnă (Ateneul Scriitorilor, 2014), Tangerine Tango (Grinta, 2013), Caietul roșu (Singur, 2013), Oman (Karta-Graphic, 2012), Floare mică (Etiquette, 2009), Muntele inițiaților (Neotonic, 2003), precum și a volumelor de proză scurtă: Pe muchia prezentului (Etiquette, 2009), Pasărea Singuratică (Neotonic, 2001), Legendele Cetății Sinca (Neotonic, 2002). Din anul 2017 este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.

Cel mai recent volum de poezie se numește Toluen și a apărut în anul 2020 la editura Creator din Brașov. Este o carte manifest, dedicată orașului Ploiești, dar nu pentru a preamări în paginile sale momentele de glorie, frumusețile sau obiectivele turistice ale acestei urbe încărcată de istorie, ci mai degrabă pentru a trage un semnal de alarmă asupra gradului ridicat de poluare a aerului cu gaze toxice, ce se degajă din emanațiile rafinăriei de petrol  a orașului, și în legătură cu care nu se face absolut nimic, autoritățile locale ridicând din umeri sau chiar minimalizând efectele acesteia.

  Volumul debutează în forță cu un poem ce poartă numele sugestiv de efectul ploiești, în care este descrisă o zi „obișnuită” din viața ploieștenilor, sau mai degrabă din viața la care sunt condamnați aceștia: „unul cade pe stradă/ unul se ține de ziduri// cu fruntea plecată/ sufocat/ nu vezi nu auzi// ca tine sunt eu/ ca mine ești tu// gândurile/ același șarpe încolăcit/ în paltoanele noastre negre/ trecem zi după zi în ritual funebru/ repetitiv// unul cade pe stradă/ unul se ține de ziduri// mâini ascunse/ încleștate în carcera aerului/ mort/ înțepenite de câteva generații/ suspendate în gestul/ neterminat// trec sarcofage negre/ înăuntru sunt eu/ înăuntru ești tu// sacoșele atârnă/ viețile noastre atârnă// în buzunarul zilei de ieri/ este tot ce va fi otrăvit/ în ziua de mâine// trecem pragul casei și credem/ că am scăpat de coșmar/ hainele put/ inimile/ mințile noastre put// în aerul negru/ în tăcere/ unul a căzut/ unul se ține de ziduri”. A se observa ritmicitatea poemului, precum și cele câteva sintagme cu rol de refren, ce sugerează pe de o parte repetitivitatea acestor imagini în viața de zi cu zi, iar pe de altă parte, starea de fatalitate a faptului în sine, și condamnarea locuitorilor orașului la resemnare.

Numai că poeta Camelia Iuliana Radu nu se resemnează, nu acceptă această fatalitate, ci ridică vocea și arată cu degetul către cei pe care îi consideră vinovați și către cei care ar trebui să ia măsuri pentru evitarea unui dezastru general, și o face într-o manieră drastică, într-un limbaj crud, tăios, proferând chiar blesteme, doar, doar le-o stoarce un gram de remușcare și de conștientizare: „blestemat să fii tu/ om de paie/ în care dragostea a murit asfixiată/ sub maldărul de bani pătați cu sânge// blestemați să fiți voi/ miniștri ai mediului de rahat/ care ne expuneți morții/ să ia pe alese// blestemați să fiți voi/ deputați și senatori care ați uitat de ce/ ați ajuns în parlament și în senat// blestemați să fiți voi legiuitori/ cârmuitori/ șefi de toate felurile/ purtători de cuvânt strâmb/ când spuneți că adevarul nu este/ adevărat”

Și nu se oprește doar aici, ci continuă prezentând în amănunt efectele poluării cu toluen, și modul în care sunt afectate absolut toate categoriile de vârstă, de la cei mai bătrâni, până la cei mai tineri, și bineînțeles ceea ce este de-a dreptul înfiorător, modul în care sunt afectați copiii, mlădițele viitorului: „orbirea omului industrial trece strada/ pe roșu/ moartea nu îi face pod peste oraș/ să îl scape de durere// copiii morții se joacă deasupra orașului/ de-a leucemia/ fac baloane din detergent lichid/ ajuns pe lumea cealaltă ca o faptă bună/ pentru săraci// privesc în oglinda retrovizoare/ nu văd pe nimeni/ copiii morți știu să se ascundă/ nu apar în statistici// mamele lor sunt la serviciu/ împrăștie noxe peste oraș/ fredonează sexy mai vino seara pe la noi/ ioneeele dragă/ și el vine în sacul cu voturi/ serafic deghizat în autorități locale// moartea nu face pod peste oraș/ să plângem împreună timpul în care am uitat/ cine suntem”.

De remarcat faptul că, în lupta ei cu sistemul , în demersul său de a atrage atența asupra efectelor poluării cu toluen, poeta nu se sfiește să apeleze la toate armele pe care i le pune la dispoziție accesul încă liber la cuvânt, de la încercarea pașnică de înduioșare și conștientizare, la ironii ultra-acide, de la prezentarea frustă a stării de fapt, la injurii, de la discursul strigat în care se poate observa accentul disperării, la bleteme fățișe și anateme. Ceea ce denotă faptul că poeta Camelia Iuliana Radu nu s-a angajat doar într-un război personal, într-o sfâșiere de orgolii sau vreo reglare de conturi cu administrația locală, ci într-un demers ce are ca motor altruismul, iar ca scop final, salvarea întregului oraș și redarea dreptului la viitor. Iar faptul că nu ura sau pasiunea oarbă stau la baza acestui manifest, ci dragostea de semeni și adevărul, reiese și din faptul că, până la sfârșitul volumului, ea nu obosește, iar vocea ei nu se stinge. Dar cum din rațiuni de spațiu tipografic, nu și-ar fi putut lungi manifestul la nesfârșit, ea și-a scris poemul final impregnându-i forța unui dangăt de clopot, menită să îi asigure un ecou cât mai strident și de o cât mai lungă durată: „mai e puțin/ mai este atât de puțin// în cimitirul urban al zilelor noastre/ cine va mai striga/ cine va mai plânge/ nu va mai ieși nimeni din rezervația industrial/ nimeni nu va rămâne/ aliniați cu mâinile pe piept/ agățați de moarte fără să fi murit// îți spun răspicat/ ție îți spun/ fricos ascuns în propria făptură/ ca într-o groapă comună/ au căzut toate zilele/ toate nopțile trădărilor tale// ție îți spun/ mai e puțin/ mai este atât de puțin// ai împrăștiat sporii trădării/ gândul va țese durere/ peste morminte inutile/ iar tu/ cel care tace/ tu/ inchiziția mea/ temnița mea/ ai lins trotuare murdare/ ai blocat circulația compasiunii/ ai uneltit pentru o inimă împietrită/ ai tăcut ai acceptat ai spus că e bine/ ai primit bani criminali// ești încă aici/ trădarea este îmbrățișarea ta// pedeapsa de mâine pentru tăcerea de azi/ va fi o memorie infinită/atroce// mai e puțin/ mai este atât de puțin// frate al meu/ călău al meu/ osânditorul copiilor mei”.

Cu acest poem-ecou închei și eu această cronică, nemaispunând decât că într-adevăr, Camelia Iuliana Radu este unul dintre puținii poeți care au înțeles că poezia nu este doar cântec și alinare, ci poate fi și trebuie să fie și o armă îndreptată împotriva celor ce fac rău în mod arbitrar sau deliberat. Să sperăm că manifestul ei va avea și sorț de izbândă și că vocea ei nu se pierde în neant.