„Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”

 

Cronica volumului de debut, Fotocrom Paradis de Deniz Otay

(editura Oh My God Publishing, 2020)

 

Deniz Otay, născută în anul 1993, la Suceava, și-a început periplul literar în perioada liceului, participând la concursurile literare destinate tinerilor, la care a și obținut mai multe premii importante. A publicat grupaje de poeme în revistele Steaua, Poesis Internațional și Zona Nouă. A susținut lecturi publice în cadrul evenimentelor: Lecturi în Atelier, Z9Festival, Reflector și Zilele Familiei. În anul 2020 îi apare volumul de debut în poezie, Fotocrom Paradis, la editura Oh My God Publishing (OMG), pentru care a primit atât Premiul pentru debut în cadrul Premiilor „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, cât și mult râvnitul Premiu Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, pe anul 2020.

Volumul său de debut, Fotocrom Paradis, este structurat pe două secțiuni majore, precedate de un poem independent, ce poate juca rolul de „prolog”, întrucât dezvăluie principalele direcții pe care poeta urmează să le dezvolte pe parcursul volumului, poem ce începe cu două versuri ce pot oricând căpăta statutul de „dogmă” și atașate pe frontispiciul oricărei case: „Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”. Așadar, una dintre direcții este sentimentul de apartență la un loc unde sufletul se simte ca în paradis, ce poate funcționa și ca o cetate de refugiu din absurdul lumii acesteia. Cea de-a doua direcție poate fi dedusă din versul „și cineva se rupe de ralitate”. Deci urmează să avem de a face cu poeme în care realitatea este sfidată, dar nu în sensul unei neasumări a acesteia, ci în acela al tratării ei ca pe un înveliș superflu, temporal, în spatele căruia se află esența existenței, cea vizibilă doar cu inima, după cuvintele Micului Prinț, altfel spus, cealaltă fațetă a paradisului. Iar această atitudine față de lumea trecătoare reiese atât din dinamica discursului poetic, din frazarea expeditivă, unele poeme fiind scrise ca și cum ar fi un set de imagini-diapozitive, derulate pe repede-nainte, dar care îți rămân cumva pe retină câteva clipe, cât și din modul în care sunt relatate anumite fapte, cu o emoție inhibată la maximum, ca și cum nu ar conta nimic din ceea ce se întâmplă.

Revenind la structura volumului, în prima secțiune, Melancolie și celebrări, poeta își face un autoportret atipic, prezentându-se, într-o mișcare de du-te vino pe filiera cosmos – pământ – paradis, ca fiind „o fată artefactă/ conectată la vigoarea lui marte”, ce se lasă purtată în voia orașului „din templu în templu;/ purificată”, visând la libertatea pe care nu poate decât să o contemple proiectată pe un ecran uriaș. Faptul că ea tânjește după o altă realitate și că o desfide pe aceasta, reiese și din versurile impregnate de ironie: „Însă dacă e să aleg - / suprema fericire derivată din carduri/ diavoli și lux/ în fața voastră mă plec”.  După cum o sugerează și titlul secțiunii, poemele din cadrul acesteia alcătuiesc un zig-zag între trecut și prezent, între amintiri și viață trăită în timp real.

În cea de-a doua secțiune, Spre zona liberă, accentul se mută cumva spre „viitor”, dar nu atât în sensul temporalității, deși nu lipsesc nici elementele ce sugerează postumanismul, cât mai curând în cel al misticii, al evoluției spirituale, în această parte revenind mai pregnantă dorința poetei de a accede la o dimensiune spirituală superioară, care însă rămâne, până la finalul volumului, într-o stare de căutare, ceea ce este cât se poate de firesc, atingerea stării de metanoia prea de timpuriu fiind un semn sigur de iluzionare păguboasă. De bună seamă că nu sunt trecuți cu vederea nici impostorii de serviciu din sfera aceasta a spiritualității. De-a dreptul savuros este poemul în care poeta îi dă peste nas unui așa zis guru: „călăuzitorul m-a chemat la el./ am executat hipnotizată,/ am urcat muntele ca din pușcă spre cer// a încercat să mă purifice,/ mi-a dat hrană și recuzită/ pentru o viață golită de viață,/ să mă dreg singură// și de orice dorință să mă eliberez./ când vine aproape îi zic:/ du-te la alții care au nevoie de tine/ s-adoarmă”.  

Și totuși, ultimele trei strofe din acest volum ne arată că poeta a descoperit cel puțin unul dintre elementele necesare pentru a trece în „zona liberă”: „O cameră destul de mare, fără sursă de lumină/ și o singură treaptă aproape de/ singurul perete pe care-l ghicesc// Și treapta plutind/ peste adevărul concret -/ ceva mai mare, adânc și prietenos/ ca oceanul.// La atât s-ar reduce universul/ în care mă joc și aștept”. Așadar, jocul, simțul ludic, păstrarea unei inocențe, dar nu naivă, ci lucidă în raportarea la lumea aceasta, pot fi adevărate chei spre paradis. Iar ca sală de așteptare, așa cum sugerează imaginile finale, cea mai potrivită pare a fi tot camera personală, tot un acasă. Și nu putea fi altfel de vreme ce  „Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”.

Spuneam mai sus că în poemele sale, Deniz Otay își inhibă emoțiile, relatând faptele și stările asupra cărora se oprește, cu o oarecare răceală, ca și cum nici măcar nu ar vorba despre ea, fapt ce uneori lasă senzația unei atmosfere sterile. Dar la o lectură mai atentă poate fi observat și următorul aspect. Emoțiile există, dar sunt mărunțite de instinctul de conservare și de autoapărare, până la starea de mici particule solubile, asemenea nesului, peste care este suficient să picuri doza elementarăde empatie pentru a le trezi la viață.   

Faptul că debutul lui Deniz Otay a fost unul foarte bine primit de critica de specialitate nu mai poate fi pus la îndoială, cele două premii pe care aceasta și le-a trecut în palmares vorbind de la sine. De acum este de urmărit care va fi evoluția ei în lumea poeziei române, dacă va rămâne tributară acelorași teme și aceleiași estetici, sau dacă va surprinde cu o nouă abordare. Dar până la următoarea sa apariție editorială, nu ne rămâne decât să reflectăm la ceea ce ne-a propus în Fotocrom Paradis, la căutarea unui acasă poate pierdut și la scrutarea unui paradis menit să dea un sens adevărat vieții.