Enciclopedia fenomenelor aproape oculte de astăzi

 

Cronica volumului de proză scurtă, Tonomatul de Andrei Panțu

(Editura Humanitas, 2019)

 

Andrei Panțu este un tânăr cu o pregătire profesională impresionantă, fiind absolvent atât de filozofie și literatură la European College of Liberal Arts, cât și de științe politice și relații internaționale la AUBG și având un master în științe politice sub dubla tutelă a Universităților din Leiden și Manchester. Deși lucrează de mulți ani în domeniul IT și în presa academică de politică internațională, el își găsește timp și pentru pasiunea lui, literatura, mai exact spus, proza scurtă de influență mistery, publicând inițial în câteva reviste de profil, și debutând editorial cu volumul de povestiri, Tonomatul, la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, în anul 2019.

Povestirile adunate de Andrei Panțu în acest volum au în comun atât stilul, care ar putea fi definit prin sintagma artificială, realism magic adus la zi, cât mai ales atmosfera, toate având ca subiect evenimente sau întâmplări cel puțin insolite, dacă nu cumva de-a dreptul paranormale (a se citi, printre rânduri, înspăimântătoare), adeseori făcându-te să te întrebi dacă nu cumva citești de fapt Almanahul fenomenelor paranormale sau Enciclopedia fenomenelor oculte.

Personajele lui, îndeobște oameni obișnuiți, se confruntă cu fel de fel de experiențe la limita nebuniei sau chiar dincolo de această limită; cum ar fi aceea în care un tânăr descoperă (sau doar bănuiește) că doi foști colegi dintr-ai săi, soț și soție, aflați într-o teribilă agonie, s-au transformat în apă de ploaie, sau cea în care o tânără se întâlnește cu ea însăși, dar cea din varianta în care și-ar fi dorit ea să fie, un fel de alter ego al ei, latent, dar totuși real, întrupat; pentru a vorbi pe scurt despre doar două dintre cele douăzeci și nouă de povestiri bizare, ca să fac astfel trimitere și la volumul de povestiri scrise aproximativ în aceeași manieră de laureata Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2018, Olga Tockarzuk.

Ceea ce este poate cel mai surprinzător la povestirile din acest volum este faptul că absolut toate încep descriind situații de viață cât se poate de firești, dacă nu chiar banale, demne de rubrica „fapt divers”, transformându-se, fără să îți dai seamă când anume, în adevărate trillere psihologice sau scenarii de filme de groază. Ca de exemplu: „În ultimul an de liceu nu știam foarte bine ce voiam să fac mai departe, și am dat la Facultatea de Fizică. Am picat, m-am certat cu ai mei, am avut o discuție lungă despre ce vreau să fac în viață, astfel că după aceea m-am pus serios pe învățat. Un an mai târziu am intrat la Politehnică și m-am mutat din Brașov la București. Acolo m-a convins o prietenă de care-mi plăcea să dau și eu probe pentru un teatru studențesc de amatori. M-au acceptat pentru un rol, apoi pentru altele, și așa am început să joc în câteva piese, iar într-o seară m-a văzut Bălănescu pe scenă și m-a convins să renunț la Politehnică și să mă înscriu la Facultatea de Teatru și Film”. Altfel spus, începutul banal al unui taifas despre curbele profesionale ale unui tânăr oarecare. Și totuși este intriga celei mai ample povestiri din volum, atât ca dimensiune, cât mai ales ca densitate a dozei de mister și insolit pe care o conține, cititorul stând de la un anumit punct, cu sufletul la gură, până la finalul acesteia.

Iar dacă începuturile sunt cât se poate de banale, finalurile sunt întotdeauna, dacă nu de-a dreptul spectaculoase, explodând ca un foc de artificii sau ca detonarea unei bombe artizanale, cel puțin surprinzătoare, descriind o întoarcere la 180 de grade față de cursul povestirii de până la paragraful anterior, astfel că, într-un fel sau altul, cititorul este mereu luat prin surprindere și condamant să rămână câteva minute după final, efectiv „ca la dentist”. 

Și nu întâmplător am folosit această expresie ce stă adeseori în contexte mai curând amuzante, ci pentru a face trecerea la următoarea specificitate a prozelor lui Andrei Panțu din acest volum de debut, și anume, umorul. Pentru că într-adevăr, în mare parte dintre aceste povestiri, el reușește să strecoare printre rânduri, uneori subtil, alteori ceva mai direct, și acea doză de umor, mai mult decât necesară pentru detensionarea firului narativ ce uneori atinge paroxismul psihologic, cele mai vădit umoristice povestiri fiind Sfințirea casei Porculean și Filmul.  

Ce-i drept sunt și câteva povestiri în care nu prea e loc de glumă, finalul fiind de-a dreptul tragic, dar și în acelea poate fi regăsită acea picătură de umor, ce-i drept negru, menit să te facă să consțientizezi că nu este totuși decât o povestire, cum ar fi cazul în povestirile: Ploaia, Petrecerea Crinei sau Șanțul.

Cu umor sau fără, de groază sau doar psihologice, oculte sau doar obscure, povestirile lui Andrei Panțu din acest volum sunt doze pure de literatură, introducând în lumea literară românească un prozator de o forță narativă spectaculoasă, care se impune, iată, chiar de la debut. Ceea ce mă face să spun că aștept cu mare interes următorul volum, cel socotit a fi al „confirmării”.