Life begins at forty?

 

Cronica romanului Oameni în toată firea de Marie Aubert

(Editura Paralela 45, 2020)

 

Marie Aubert (n. 1979) a debutat în 2016 cu Pot să vin la tine acasă?, o carte de proză scurtă ce a avut un succes uriaș în Norvegia, vânzând mai bine de 10 000 de exemplare. Romanul Oameni în toată firea (2019), foarte bine primit de criticii din zona scandinavă, a fost laureat al premiului Young People's Critics' Prize (echivalentul Premiului Goncourt des lycéens în Norvegia) și nominalizat la Booksellers' Prize. În anul 2020, acesta a fost publicat și în România, la editura Paralela 45, în traducerea Siminei Răchițeanu.

Ida, personajul principal al romanului, este o femeie ajunsă nu recent la „borna” de patruzeci de ani. Fiind o vârstă „rotundă”, își spune că este o bună ocazie pentru a-și face un bilanț existențial, iar când trage linie nu este câtuși de puțin mulțumită: își dă seama că este singură de foarte mult timp, că nu a avut niciodată o relație amoroasă serioasă și de lungă durată, că ultimele ei aventuri sexuale s-au petrecut numai cu bărbați care fie erau căsătoriți, fie erau în relații din care nu aveau de gând să iasă de dragul ei. Iar pentru ca „meniul” să fie complet, își dă seama brusc de faptul că și-ar dori să devină mamă. Pentru a-și îndeplini această dorință ce este pe punctul de a deveni o obsesie,  decide să apeleze la o procedură medicală modernă, aceea de congelare a ovulelor.

În această stare de echilibru emoțional fragil, merge la cabana „de vară” a familiei, acolo unde sora ei, Marthe, se instalase deja de ceva timp împreună cu partenerul ei, Kristoffer și de Olea, fiica acestuia de șase ani, dintr-o căsătorie anterioară, și unde urmează să aibă loc petrecerea de aniversare a mamei lor, ajunsă la vârsta de șaizeci și cinci de ani, și care se dovedește ulterior a fi cea mai fericită dintre toți, găsindu-și de câțiva ani liniștea în brațele lui Stein, un bărbat mai degrabă șters, dar, se pare, ideal pentru ceea ce își dorește ea.

La cabană însă, lumea interioară a Idei va exploda efectiv, încă din momentul în care află că sora ei este însărcinată, veste care dezlănțuie în sufletul ei întreaga panoplie de emoții negative: invidie, frustrare, neputință, sentimentul ratării existențiale definitive, și în cele din urmă, ură și o dorință nebună de răzbunare. Drept pentru care începe să flirteze cu Kristoffer, să se ocupe cu o dăruire ieșită din comun de Olea, să o ia peste picior pe Marthe cu orice ocazie, totul numai pentru a arăta tuturor că ea este mai bună, că ea ar trebui să se bucure de o viață fericită, că ai ar fi trebuit să i se întâmple toate lucrurile bune, și nu lui Marthe, care, în viziunea ei, a fost tot timpul sub nivelul ei. Gândindu-se la mama lor, pentru a scrie un discurs aniversar, își amintește despre momentul în care aceasta împlinise vârsta de patruzeci de ani, iar colegele ei de muncă îi dăruiseră o felicitare „motivațională”, cu mesajul „Life begins at forty”. Și pentru o clipă se agață de această idee, încercând să își alimenteze optimismul, și să își inducă ideea că și pentru ea va fi la fel, că în curând va fi și ea mamă, că va veni și marea dragoste și că totul va fi bine pentru ea. Însă picătura care va umple paharul, spulberând și această brumă de liniște, va fi aflarea veștii că nici produra aceea de congelare a ovulelor, în care-și pusese toate speranțele, nu mai poate fi folosită în cazul ei, întrucât „nu mai produce suficiente ovule”.

În ceea ce privește maniera narativă, am observat că Marie Aubert, norvegiană fiind, deși tânără și în contact cu întreaga literatură europeană, nu face rabat de la stilul nordicilor, acela de a scrie rece, tăios, percutant, fără pic de poezie, însă nu fără a genera valuri de emoție și empatie. Fie că povestește fapte și întâmplări, fie că descrie gânduri și stări sufletești ale personajelor, ea o face ca și cum ar relata un fapt real așa cum a fost, fără nicio infloritură: „Obrazul meu e lipit de al lui, e nebărbierit, apropierea aceea neașteptată, mă doare pieptul, și, când se întoarce Marthe și spune că vrea să se culce și Kristoffer spune că mai bine ne gândim la ziua de mâine, mă supăr teribil și nu înțeleg de ce, doar nu am vreun motiv să stau trează. Beau singură în timp ce răsfoiesc agenda telefonică, în cele din urmă îi trimit un mesaj unui tip cu care am ieșit acum doi ani, nici nu-mi mai amintesc de ce ne-am despărțit, probabil că n-a mai mers, apoi trimit același mesaj și altuia, cu care am ieșit și mai demult, căruia nici n-ar trebui să-i scriu, n-a fost nimic de capul lui. „Salut! Ce mai faci?” le scriu amândurora. „Sunt la cabană. Mă gândesc la tine”. Nu primesc răspuns. Mereu fac lucruri din astea, habar nu am de ce, doar nu mă gândesc la vreunul dintre ei, și totuși fac lucruri din astea, îmi bag nasul în viața oamenilor, doar să știe cineva de mine, să-mi răspundă”. Ceea ce nu este neapărat rău, întrucât acest stil nu afectează absolut deloc nivelul de empatie care se stabilește între cititor și personajele cărții, ba dimpotrivă, face ca apropierea de acestea să se realizeze mult mai firesc și mai pregnant. Cumva uiți că ai de a face cu niște personaje imaginare, și simți că asculți de fapt confesiunea unor cunoscuți. Din acest punct de vedere Marie Aubert se înscrie în linia scriitorilor nordici de tradiție, cum sunt Sjon, Jostein Gaarder sau Mika Waltari.

Și totuși, un anumit aspect m-a dus cu gândul și la un autor non-nordic, deși nici foarte departe, geografic vorbind, de această zonă, și anume la autorul britanic, W. Somerset Maugham, unul dintre reprezentații de marcă ai romanului naturalist, care se definește prin faptul că autorul prezintă o mulțime de situații psihologie și etice, însă fără a trage spuza pe turta niciunuia dintre personaje, lăsând cititorul să judece fiecare faptă în conformitate cu propriul său sistem de valori și principii morale. Exact același lucru în face și Marie Aubert în romanul Oameni în toată firea, titlu ce s-ar putea referi, atât la personaje, cât și la cititorii cărora le este distinat acesta.