Cronica romanului Deborah
de Cătălin Mihuleac
(Editura Humanitas, 2019)
Cătălin Mihuleac este prozator și jurnalist, domenii pe
care le-a și îmbinat în cadrul tezei sale de doctorat în filologie: Pamfletul și tableta, jurnalism sau
literatură?, susținută în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași și publicată în anul 2009, dar și în unele dintre romanele sale, scrise în
urma unor anchete riguroase. Cele mai recente cărți ale sale sunt: Zece povestiri multilateral dezvoltate
(2010), Aventurile unui gentleman
bolșevic (2012), America de peste
pogrom (2014 și 2017) și Ultima
țigară a lui Fondane (2016).
Cu America de peste
pogrom, deschide o trilogie tematică dedicată evreilor și modului în care
aceștia au trăit experiența nazismului, trilogie pe care o încheie în anul 2019
cu romanul Deborah, apărut la editura
Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, roman care aduce în
lumină biografia tumultoasă a unei evreice din România, mai precis din
Câmpulung, care supraviețuiește, prin tehnici de adaptare incredibile, nu
întotdeauna ortodoxe (că doar au și evreii ortodoxia lor), tuturor regimurilor
politice și schimbărilor de atitudine față de evrei, atingând cu brio statutul
de nonagenară excentrică, dar și a altor personaje reale ce populează la fel de
excentric scala istoriei între pozițiile inedit
și insolit, printre acestea
numărându-se Aurelian Leon, un exemplar rar din specia cameleonilor umanoizi,
David Fallik, un elev evreu ce pune pe jar întregul oraș, sfârșind prin a fi
împușcat sau Emilian Diaconescu, un profesor român antisemit, ce rămâne în
istorie ca omul care a încercat să epureze învățământul românesc din Cernăuți, de
evrei.
O biografie succintă a eroinei acestui roman ar suna cam
așa: Deborah se naște în anul 1926 într-o familie de evrei din Câmpulung. Încă
din adolescență descoperă că are un trup frumos și că dragostea este și ea
frumoasă, așa că își începe hoinăreala sexuală, fără prea multe mustrări de
conștiință. În 1941, în urma unei decizii a mareșalului Antonescu, toți evrei
din Bucovina sunt deportați în Transnistria, unde urmează să trăiască în
condiții de viață mizere, în barăci improvizate, într-o zonă mlăștinoasă. Dar
Deborah, profitând de farmecul ei, reușește să trăiască puțin mai bine decât
restul evreilor, obținând în schimbul unor servicii sexuale, mici beneficii
pentru ea și familia ei: „Cu inteligența
ei de femeie tânără, Deborah și-a dat seama că în deportare trebuie găsit
compromisul între groaza de viol și abstinență, de răul căreia fetele nu puteau
pune tâmpla pe pernă, fără să le împresoare prinți în cucul gol. Masturbarea –
cafeaua de cicoare sexuală a săracului – nu era o soluție pe termen lung”.
În Transnistria îl cunoaște și pe Aurelian Leon, un român fără niciun fel de
scrupule, care se declara când evreu, când român, când nazist, când bolșevic,
în funcție de interesul de moment, infiltrat în comunitatea evreilor ca
informator al serviciilor secrete române de orientare antisemită, jucând însă
rolul unui director de teatru ambulant și a celui mai înfocat susținător al
drepturilor evreilor, și este cooptată ca actriță în trupa acestuia. Tot prin
intermediul lui Leon, care îi devine și iubit oficial, reușește să intre la
facultatea de medicină. Devenind ulterior un foarte bun medic, ajunge doctorița
personală a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej și din acest moment viața ei ia o
turnură ascendentă, devenind o persoană bogată și influentă, ceea ce rimează
adeseori cu extravaganța. Astfel că, în 2018, la peste 90 de ani, pe când trăia
în Franța, Deborah își angajează un gigolo de conversații, care, după moartea
sau mai bine spus, dispariția acesteia, căci după o existență atât de intensă
nu putea muri într-un mod banal, va scrie povestea tumultoasei sale vieți,
biografie ce a servit ca sursă de inspirație pentru scrierea romanului de față.
Cât anume este realitate și câtă ficțiune artistică s-a
strecurat între paginile acestui roman, deja contează infinitezimal de puțin,
povestea fiind cu siguranță în mare parte adevărată, acest lucru reieșind
inclusiv din faptul că în cazul celorlalte personaje secundare (sau nu) s-au
păstrat documente și monumente, pe care autorul le-a cercetat, grefând micile
infuzii de fantezie pe izvoare istorice 100% veridice.
Fantezia autorului explodează efectiv în finalul
romanului, unde narațiunea îmbracă haina de gala a suprarealismului magic,
ilustrată magistral într-o scenă antologică în care personaje devin străzile ce
poartă numele eroilor din carte, Aurelian Leon și Emilian Diaconescu: „Într-un huruit seismic de șenile, cele două
artere de circulație au traversat curți și piețe, și-au aruncat asfaltul peste
clorofila parcurilor, au spart vitrinele magazinelor, au doborât copaci și
felinare, au secționat baruri și cluburi de noapte, pentru a se întâlni în
partea de Nord a orașului unde au creat ad-hoc o răscruce. Adâncită în noapte,
ora fugărise din cale oricare martor posibil. S-au apropiat cu pași măsurați
unul de altul. Șarmant ca răsăritul de lună, Leon și-a plasat anestezia de
vechi agent acoperit:
- Ce
ți-e și cu nemurirea, dragă maestre! Ne-am cunoscut în toate ipostazele,
iată-ne azi reîncarnați în străzi! Sunt fericit să vă văd asfaltat nu doar în
conștiința neamului, ci și la propriu!
Diaconescu
și-a golit de sânge buzele ca hârtia igienică, într-o atitudine care-i devoala
dorința de-a întoarce timpul în clasa liceului Negruzzi, acolo unde se știa
cine este profesorul și cine elevul:
-
Scutește-mă bre, de poezie ieftină! Mă aflu aici pentru a-ți face oleacă de
instrucție, caracudă antipatică! Află că nu scapi de chelfăneală, cum nu scapă
cel intrat la Sfânta Parascheva fără să-i pupe moaștele!”.
Prin intermediul romanului Deborah, Cătălin
Mihuleac rescrie, cu sinceritate și mai ales cu umor (și încă unul împrumutat
de-a dreptul de la patriarhul umorului literar, Ion Creangă), istoria evreilor
din Bucovina, dintre anii 1918 și 2018. Poate v-ați întreba cum se poate ca
drama acestora să fie tratată cu umor? Simplu: totul este să privești cu
luciditate și să înțelegi evenimentele în ansamblul istoriei locale a evreilor
din Bucovina din toate timpurile, ajutat de o privire antropologică iudaică,
care ar funcționa ca sarea și piperul presărate peste istoria „oficială”. Cât
privește sinceritatea cu care Cătălin Mihuleac tratează episodul pogromului
românesc, aceasta este în raport de 1:1 cu cea a lui Art Spiegelman din
capodopera grafică Maus. Povestea unui supraviețuitor.
Desigur, romanul este unul
foarte complex, nivelurile de lectură și de înțelegere stratificându-se
generos, fiind vorba aici nu doar despre evrei și pogrom, ci și despre modul în
care a funcționat politica românească, oficială și neoficială, de birou dar și
de budoar, în intervalul mai sus menționat, precum și despre caractere umane în
general, cazurile particulare nefiind decât mostre menite să ilustreze esența
de fond.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu