Dansul vieții și al morții la hotarul dintre lumi

 

Cronica volumului de versuri Insectele imperiului de Alexandru Ovidiu Vintilă

(Editura Charmides, 2021)

 

Alexandru Ovidiu Vintilă, născut în anul 1977, la Suceava este poet, eseist și doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni și redactor-sef al revistei „Bucovina literară”. Debutează în anul 2003 cu volumul de poezie caricatura de cretă (Editura Cartea Românească), ca urmare a câștigării Festivalului – Concurs de Poezie „Porni Luceafărul...” pe anul 2002, pentru care primește Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. Alte volume de poezie: miezonoptice. tradiția rupturii (Editura Timpul, Iași, 2008), cartea lui koch (Editura Brumar, Timișoara, 2009), viața preschimbată (Editura Timpul, Iași, 2011), obiecte psihice (Editura Karth, București, 2014), Transparența unui popor de foci (Editura Charmides, 2019), majoritatea dintre acestea fiind premiate atât în țară cât și în străinătate.

Cel mai recent volum al său este intitulat Insectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor) și a apărut în anul 2021, la editura Charmides. Cartea poate fi socotită și o carte-album, beneficiind atât de însoțirea inspirată a unor fotografii alb-negru de Mihai Burlacu, cât și de o concepție grafică excelentă.

Deși volumul este structurat pe trei cicluri poetice, Arii protejate, Lockdown și Câte ceva despre orbirea șamanilor, între acestea nu se remarcă diferențe nici de natură estetică, nici ca mesaj poetic, delimitarea grupajelor având cel mai probabil rațiuni subiective. Spun aceasta deoarece am perceput acest volum mai curând ca pe unul cât se poate de unitar, firul său roșu fiind de fapt atmosfera, sau mai bine spus, metafora generală pe care poetul o poartă pe deasupra tuturor poeziilor din această carte, metaforă ilustrată foarte bine și în titlul volumului; „insectele imperiului” descriind de fapt raportul de forțe dintre om și divinitate, un raport de altfel paradoxal, ce poate fi privit și ca o prăpastie între micime și grandoare, dar și ca o plasare în același plan: așa cum insectele, cât ar fi de mici și imperiul, cât ar fi de mare, rămân în același plan al istorie efemere, la fel și omul, cât ar fi de mic și Dumnezeu, cât ar fi de mare, colocuiesc în planul veșniciei.  

De altfel, predispoziția poetului pentru mistică, se vede chiar din prima poezie, în care crează o atmosferă intimist – existențialistă, pe trunchiul învățăturii despre natura omului de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „ne privește printr-o fereastră mică/ pe dedesubt de cerul lipit de zid/ curge o ploaie diluviană/ exact când taci ți se aude vocea/ uluitor de neschimbat te pui între paranteze// intacte și nesfârșite rămân întrebările de după/ primele semne nu mai au nicio semnificație/ ți se întâmplă să privești apusul calp ca o/ monedă în lumina chihlimbarie și netedă// în inima omului/ zilele omului/ sângele omului/ tristețea omului// bucuria numai bună de pus pe rană// chipul ăsta care e Dumnezeu într-un fel”; devoalându-se ulterior și în alte poezii: „îngeri pe picioroange trâmbițând/ judecata de apoi a omului”; „așadar Iisus/ și-a ridicat ochii/ din tihna chipului Său// și timpul nu s-a oprit în loc”.

Cât privește subtitlul volumului (și cel al secțiunii finale), „câte ceva despre orbirea șamanilor”, aș spune că avem din nou de a face cu o metaforă ceva mai amplă, de data aceasta vizând estetica poeziilor cuprinse între coperțile acestei cărți. Și spun aceasta având în vedere două aspecte: pe de o parte mă refer la pigmentarea volumului cu poezii ce comportă o ritmicitate ce amintește de invocațiile șamanilor: „într-adevăr/ libertatea/ în exces/ libertatea/ unui popor/ posibil în toate lumile/ posibile// libertatea proprie unui popor/ o societate deschisă spre/ micile extaze ale bucuriei de a fi/ liber”; „Miroase a moarte/ pregnant/ din același motiv/ în vis e/ ca în vis”; „rătăcirile unor gesturi/ în mulțimea de oameni/ o altă mulțime de oameni”, evitând însă orice fel de rimă ce ar fi putut dăuna coerenței și unității estetice a volumului; iar pe de altă parte am în vedere crearea, prin intermediul unor construcții imagistice inedite, ce surprind dansul sau lupta sufletului cu trupul și/sau a morții cu viața, a unor tablouri poetice din imediata apropiere a fenomenului șamanist sau spiritist: „ruguri insecte și frici/ forma fetală a unui glas amestecat în alte glasuri/ dintr-o încăpere se invocă pax romana”; „în bucătărie stai la masă cu/ tatăl tău mort/ amurgul e de un roșu exuberant// în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului/ frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca/ o femeie goală”; „am visat că sunt viu/ deși eram mort și tot atunci am realizat că/ nicio moarte nu e la fel”; „și ea a visat câte ceva despre/ orbirea șamanilor/ într-o lume în care viața și moartea/ sunt de neelucidat”. De asemenea, tot în legătură cu practicile șamaniste poate fi pusă și invocarea frecventă a unor poeți români nu de mult plecați dintre noi, cum ar fi Cristian Popescu, Geo Bogza, Ștefan Baciu, precum și a unor spirite luminate din istoria universală a culturii, cum ar fi Cicero, Baruch Spinoza, Fericitul Augustin sau Allen Ginsberg.

Firește, s-ar ridica întrebarea, mai cu seamă între dogmatiștii rigoriști, unde este legătura sau punctul de întâlnire dintre misticismul invocat în prima parte a acestei cronici și ritualurile șamaniste ghicite în cea de-a doua. Iar răspunsul ar fi unul surprinzător de simplu: poezia este un tărâm al libertății absolute, unde se pot întâlni și trăi în armonie, lucruri sau fenomene din sfere aparent diametral opuse, iar la o privire mai amănunțită se poate accepta faptul că atât mistica cât și șamanismul sunt portaluri de legătură între lumea materială și cea imaterială, între imanent și transcendent, la ambele accesul realizându-se prin diferite forme de rugăciune, de ieșire din sine, de renunțare la sine.

De altfel, privită din această perspectivă, și poezia este la rândul ei o formă de rugăciune sau de invocație, iar Alexandru Ovidiu Vintilă ne arată că a ajuns la vremea când deține secretele prin care poate accede oricând la lumi ce multora le sunt inaccesibile, dar poet fiind și aceasta rimând cu generozitatea, le împărtășeșete tuturor celor dispuși să afle și să înțeleagă, din tainele ce i-au fost descoperite în peregrinările sale prin lumile de dincolo.