Ivanghelia femeii de iubit

 

Cronica volumului Omul-acvariu de Ivan Pilchin

(Editura ARC, Chișinău, 2020)

 

Ivan Pilchin este poet de expresie rusă, traducător, istoric și teoretician literar și profesor de literatură comparată. S-a născut la 27 iunie 1983 în satul Talmaza, raionul Ștefan-Vodă și a crescut în orășelul Basarabeasca. Este licnțiat al Facultății de Limbi și Literaturi Străine precum și al Facultății de Drept, ambele din cadrul Universității de Stat din Moldova. Debutează editorial în anul 2015, cu eseul Lector in libris: scriitori basarabeni despre literatură, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut. În anul 2018 a publicat volum de versuri Человек-аквариум [стихи], editura ARC, Chișinău, 2018, volum tradus în limba română de către Maria Pilchin, sub titlul Omul-acvariu, editura ARC, Chișinău, 2020. Din traducerile sale din limba rusă, cea mai recentă este antologia Insula timpului: 4 poeți din Ucraina și Rusia, editura Tracus Arte, București, 2019, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru carte de traduceri.

Volumul de versuri Omul-acvariu se prezintă încă de la început ca un elogiu adus iubirii. Dar ceea ce atrage atenția încă de la primele poeme este faptul că Ivan Pilchin nu se raportează la iubire ca la un sentiment comun, simplu și la îndemâna oricui, și mai mult decât atât, nu o  ilustrează în hainele sale de stradă și nici măcar în cele de gală. Altfel spus, nu transformă iubirea nici în fapt divers, nici în pretext de delir sentimentaloid. În viziunea sa, iubirea trebuie să stea în legătură cu elemente și contexte încărcate de simbolistică, de mitic și de sacru.

Astfel că, în poemul de deschidere al volumului, el pune iubirea în strânsă legătură cu apa, dar privită în dimensiunea ei simbolică, de element încărcat de sacru, ce asigură continuitatea vieții pe pământ, precum și purificarea lumii. Iar dacă scripturile atestă două purificări ale lumii, prin intermediul apei, potopul lui Noe și botezul lui Hristos, Ivan Pilchin ne propune un botez al iubirii: „el zice/ tu și eu/ suntem apă/ și atunci când/ ne iubim/ unul pe altul/ apele noastre/ se contopesc împreună/ se împletesc/ ca niște valuri mlădioase/ și devin un tot întreg/ ea zice/ cândva apele/ iubirii noastre/ vor cădea/ în picături de ploaie/ deasupra acestui oraș/ amestecându-se/ cu alte ape care/ precum noi/ s-au iubit/ unele pe altele/ și iată că/ odată/ în lumea asta/ nu vor mai rămâne ape/ care/ să nu fi fost unul dintre noi/ care/ să nu fi știut dragostea cuiva”.   

Dimensiunea mitologică a viziunii lui Ivan Pilchin asupra iubirii se reflectă foarte frumos în poemul „odiseu”, prin intermediul căruia sugerează ideea că indiferent de formele mai mult sau mai puțin toxice pe care le pot lua avatarurile iluzorii ale iubirii, manifestate cu precădere în anii tinereții, vine ziua aceea în care iubirea adevărată va spulbera orice iluzie și îl va statorinici pe om în brațele libertății și ale adevărului: „căci până la urmă/ fiecăruia îi este dat/ să meargă/ pe căile lui odiseu// să-și piardă prietenii/ unul după altul/ să zică mă cheamă nimeni/ și să se salveze/ să asculte cântele sirenelor/ în apus/ să fie setos de libertate/ în brațele zeiței/ să înghită apa sărată a beznei/ să se afunde în frunzele uscate ale uitării/ să spună întâmplări născocite despre rătăcirile sale/ să fie iubitul cuiva/ să se îndrepte spre casă”. 

Interesant este de asemenea și modul în care poetul alege să introducă în „studiul” său, dimensiunea sacră, religioasă, în care înveșmântează la răstimpuri iubirea, parafrazând binecunoscutul  imn al dragostei, pe care Sfântul Apostol Pavel îl redă în prima epistolă către Corinteni, înlocuind cuvântul „dragoste” cu „poezie”, trasând astfel semnul egal între una și cealaltă, sugerând prin aceasta, pe de o parte că dragostea nu este dragoste decât dacă este poezie, și viceversa. Mai mult decât atât, dacă avem în vedere că apostolu Pavel punea dragostea în relație directă cu Dumnezeu, urmând astfel tradiția creștină, putem trage concluzia că însăși poezia, acest alter ego al dragostei, este de sorginte dumnezeiască: „și încă: dacă vorbesc în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar poezie nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. și dacă am darul prorociei și tainele toate le cunosc și orice știință, și dacă am atâta credință încât să mut și munții, iar poezie nu am, nimic nu sunt”.  

De asemenea, dimensiunea religioasă a iubirii mai este surprinsă și în poemul „lumina ta”, în care poetul pune semnul egalității între cuvintele iubitei și divinitate, girând astfel puterea creatoare pe care o au cuvintele acesteia, și bineînțeles, sugerând, în plan secund și faptul că este unul dintre adepții analogiei biblice între Logosul divin și logosul uman: „a crede în sine/ spui tu/ e mai greu/ ca în dumnezeu// crede-mă/ cuvintele tale sunt viața/ cuvintele tale/ sunt lumina/ cuvintele tale/ sunt dumnezeu/ pur și simplu/ deschide geamul/ și spune/ să fie/ lumină// și va fi/ lumină/ și vei vedea/ că lumina/ ta/ este bună”.

Dar poetul nu se oprește aici, sau mai bine spus, nu lasă iubirea suspendată în dimensiunile metafizicii, fie ele mitice sau religioase, ci o coboară înapoi cu picioarele pe pământ, însă numai pentru a o pune în legătură cu o serie de realități din planul imanentului, deloc întâmplătoare, deloc banale, ci dimpotrivă, definitorii pentru înțelegerea vieții și a mersului lumii. Astfel, el se apleacă spre a reflecta iubirea în viața celor mai mici și mai neajutorate ființe, furnica și melcul, sugerând fragilitatea acesteia; o trece prin filtrul marilor scriitori ai lumii, cum ar fi Gogol sau Borges, arătând că niciun spirit superior nu a rămas surd și mut la glasul iubirii; o înveșmântează în zalele purtătoare de curaj ale cruciaților pentru a pune accentul pe latura ei luptătoare și jertfelnică; sau o poartă din Rusia, Moldova sau România, până în adâncurile sălbatice ale triburilor unde trăiește „uriașa de culoare”, pentru a arăta că nu există niciun loc sub soare unde iubirea să nu ajuns, să nu se fi manifestat la modul cel mai sublim.

Așadar, avem în persoana lui Ivan Pilchin un nou trubadur, unul ce stăpânește foarte bine armele cuvântului, pe care le mânuiește la fel de bine atât în planul fizic, mundan, cât și în cel metafizic, transcedental, tăind și într-o parte și în cealaltă drum iubirii pentru a o elibera de orice formă de constrângere și a o lăsa să se manifeste în deplină libertate. Într-o lume în care iubirea riscă să devină Cenușăreasa sentimentelor, poezia lui Ivan Pilchin este binevenită. Să sperăm că demersul său de a repune iubirea pe piedestralul ce i se cuvine, va da roadele mult dorite.