O nouă pledoarie despre om (și despre trepte)

 

Cronica volumului de poezie Anchilopoetica de Ioan Mateiciuc

(Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020)

 

Poetul Ioan Mateiciuc s-a născut în anul 1986, în orașul Siret și a debutat în anul 2010 în volumul colectiv Antologia vinovatelor plăceri la Festivalul Artelor din București. În anul 2012 îi apare și primul volum de autor, open de dor la editura Alexandria Publishing House, pentru care primește Premiul pentru Debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. În anul 2015 este inclus în antologia de poezie Ziduri între vii a clubului de lectură Zero+ din Iași, iar în anul 2019 editează antologia de poeme Zece ani în cadrul festivalului de atitudini culturale Folkever. Anchilopoetica este cel de-al doilea volum de autor și a văzut lumina tiparului în anul 2020, la Editura Alexandria Publishing House din Suceava, fiind garnisit cu ilustrațiile inedite și foarte sugestive ale artistului grafic Ioniță Benea.

Volumul se anunță unul cel puțin incitant, încă de la titlu, Anchilopoetica fiind, în ciuda numelui poetic, o boală autoimună care atacă coloana vertebrală, provocând chiar anchilozarea acesteia. O boală pe care poetul a rebotezat-o, umanizându-o, „Marla” (în volum fiind mereu ortografiată cu minusculă) și căreia i-a oferit totodată și o dimensiune metaforică: grefând spiritualul pe trupesc, a transformat boala coloanei vertebrale într-o boală a conștiinței, descrisă prin dificultatea acesteia de a se întoarce în sine, sau, cum a spus-o poetul încă din poezia ce deschide acest volum, de a se răsturna în sine: „e ca o pledoarie a răsturnării în sine/ inițierea. marla. afluviile de idei. spațiile toate/ ne aduc aminte că există un contract/ între respirație și lume/ care/ se poate rezilia oricând/ aplecând toată creația la picioarele carnagiului/ nu va dura/ mai mult de o cădere/ (prezentul e numai cadavrul)”.  

A se observa versul tăiat de către poet, într-o atitudine care ar vrea să spună: „v-aș spune adevărul dar mi-e teamă că nu-l veți înțelege, așa că mai bine nu vi-l mai spun”. Însă cei care citesc și ceea ce este tăiat/ascuns, sunt condamanți la reflecție. De altfel, întregul volum se va dovedi a fi o perpetuă invitație la reflecție, la o neobosită căutare a unor sensuri noi, „mai pure” cum ar fi spus Ion Barbu, pe care nu întâmplător îl citez aici, ci inclusiv pentru faptul că și poezia lui Ioan Mateiciuc abundă în exprimări criptate, nelipsind din peisaj nici elementele tehnice, numai că la el nu vin din sfera matematicii, ci cum este cumva și firesc, din zona IT-ului, „noua matematică”: „rețeaua e la viteză mare”, „log off”, „update”, „googlemap”, termeni care, în mod curent sunt asociați cu noul curent numit postumanism, dar căruia Ioan Mateiciuc nu pare să-i acorde prea mult credit, considerând că „postumanismul este cel care mimează”.  

Și într-adevăr, pe tot parcursul volumului, poetul ni se descoperă ca un umanist convins, toate resursele sale poetice fiind puse în slujba omului, pe care îl analizează atât din punct de vedere al mecanismelor sale fizice, al trupului său de carne, cât și din perspectiva sa spirituală, atingând chiar coarda cea mai înaltă, aceea a misticii.

Atunci când vorbește despre trup, Ioan Mateiciuc împrumută tehnici atât de la „vechii” expresioniști cât și de la „noii” visceraliști și le îmbină între ele într-un mod alchimic, creând imagini cu un puternic impact atât vizual cât mai ales emoțional: „dimineața strângerile în brațe desfăceau carnea/ o împrăștiau printre nudurile scheletice/ atârnate/ prin locuri imposibil de imaginat/ acolo unde când ne îndrăgostim/ ne lamentăm adunând scame din sânge”; „târându-mă pe trupurile animalelor care vegheau/ tu scrijeleai cu lingura în măduva mea/ fără mila unui impuls vital”; „strălucești ca o bucată de carne crudă/ în care se uită când se piaptănă copilele/ înainte de a merge la oglindă”.

 Am spus „împrumută” pentru faptul că, așa cum am simțit eu poezia din acest volum, Ioan Mateiciuc mi se pare mult mai autentic, atât ca poet, cât și ca umanist, atunci când scrie simplu, fără încărcătura imaginilor acelora visceraliste, reușind să percuteze cu un ecou mult mai consistent, folosind o exprimare minimalistă: „astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni”.

Atunci când abordează dimensiunea spirituală a omului, Ioan Mateiciuc o face gradual, punctând în felul acesta toate cele trei trepte, sau mai bine spus stări de agregare ale spiritului: îmbinarea spiritului cu trupul, etapă în care divinul este perceput mai curând ca fiind trupesc, material, perisabil: „sângele cântărilor psaltice/ șerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încercând să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric”; întâlnirea spiritului cu latura psihologică, când trupul cade, secvențial, în dizgrație, „lupta” ducându-se strict la nivelul imaterialului: „iar lumânările în care suflăm de înviere/ se aprind atunci când deschidem/ ochii să căutăm alte spaime”; și bineînțeles, momentul mistic, cel în care spiritul se eliberează de trupesc, doar pentru a putea îmbrățișa mai eficient trupul: „de #fridaynight m-ai văzut cărând/ tabloul cu marla din bisericăînbiserică/ trupul ei învelit în staniol tapetează trupurile celor deja înviați”.

De remarcat și faptul că poetul ține să puncteze un adevăr esențial în ceea ce privește urcușul spiritual, anume acela că, nu se poate ajunge la un nivel înalt de spiritualizare, iar cel mai înalt este cel în care „redevenim” prunci, decât prin intermediul suferinței și al crucii: „armate de copii/ în fruntea cărora va sta marla cărând crucea”.

Aș spune despre Ioan Mateiciuc că, mai înainte de a fi poet, este un om care a înțeles omul în toată complexitatea lui; și nu o spun nicidecum în sens peiorativ, ci dimpotrivă, ca pe un compliment, pentru că mi se pare fundamental ca înainte de a îți asuma rolul de poet, care comportă intrinsec și rolul de profet, de om prin gura căruia se dezvălui lumii marile adevăruri ale vieții, morții și învierii, să fi acumulat un depozit de revelații din cât mai multe niveluri de înțelegere a acestor adevăruri. Iar Ioan Mateiciuc dovedește asta cu vârf și îndesat. Iar în locul unei concluzii finale în care ar fi trebuit să trag linie și pe sub dimensiunile estetice și stilistice ale poeziei sale, voi reda integral poezia din finalul volumului, întrucât aceasta este cea de-a doua poezie în care îl simt pe poet perfect autentic, atât din punct de vedere stilistic și estetic, cât și din acela al mesajului pe care îl are de transmis: „sunt un om simplu/ trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravaganțe/ cumpăr pâine la 3 lei mănânc cartofi beau apă de la robinet/ mă îngrozesc oamenii care supralicitează hrana/ care scuipă pe jos care beau și își bat copiii/ în camere inundate de ironie/ mă tulbură cei care strigă că înțeleg bach/ cei care-l invocă pe dumnezeu în rezolvări sociologice/ știu să citesc și încerc să profit de cuvinte/ îmi plac scrisorile și îmi place cola/ sunt un om treaz/ veghez asupra mea ca un salvamar deghizat”.