Pierduți în BabiloniAzi

 

Cronica volumului de proză Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? de Cosmin Leucuța

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

 

Cosmin Leucuța s-a născut în anul 1986, la Arad. Este licențiat în drept, dar nu a profesat niciodată în acest domeniu, dedicându-se mai degrabă scrisului. În anul 2013 debutează cu romanul Laptele negru al mamei, în urma câștigării Concursului de Debut al Editurii Adenium. În același ani, un alt roman de-al său, Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În 2017 îi apare și primul volum de proză scurtă, Numele altora – Povestiri (în principiu) scurte, la Editura Casa de Pariuri Literare. În 2018 publică la Editura Polirom romanul Hoodoo, pentru care primește premiul „Tânărul Prozator al Anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori - 2018.

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? – Povestiri (în principiu) inventate, apărut la Editura Casa de Pariuri Literare, pentru care primește pentru a doua oară în carieră, Premiul „Tânărul Prozator al Anului”.

Volumul cuprinde un număr de cincisprezece povestiri scurte și medii, unele dintre ele, adevărate nuvele, în care Cosmin Leucuța pune în scenă o serie de scenarii despre modul haotic, babilonic în care funcționează societatea românească a zilelor noastre. Și nu întâmplător am folosit sintagmele „pune în scenă” și „scenarii”, ci pentru că cele mai multe proze din acest volum pot fi oricând transpuse pe rolă cinematografică, fiind cât se poate de dinamice și de dramatice, în sensul că sunt construite în mare parte din dialoguri cât se poate de verosimile și de actuale precum și din cadre demne de industria filmului contemporan.

Despre ce scrie Cosmin Leucuța? Despre tot felul de forme de agregare a decăderii morale a omului zilelor noastre sau mai concret spus despre formele de dezagregare a naturii umane: despre oameni care sechestrează și bat alți oameni cu nonșalanța cu care stau la taifas despre muzica pop a anilor ’90, despe tineri care practică libertinajul sexual fără însă a fi capabili să-și asume și consecințele acestuia, despre fete tinere obligate de preconcepțiile sociale și familiale să avorteze, despre femei ce nu văd nimic greșit în a fi în paralel și mame și starlete porno, despre relații familiale toxice, despre adulter (în scenariul „clasic” cu „cea mai intimă prietenă”), despre proxeneți și prostituate, despre crime comise cu o naturalețe ruptă parcă din filmele cu ucigași psihopați, dar și despre tristeți fără de margini cauzate de umbre neasumate la timpul potrivit, despre depresii groaznice provenite din traume acerbe, cum ar fi pierderea unui copil, despre durerea unei mame care își trimite fiul cu „bot de iepure” la școală, deși știe că va fi o victimă sigură a colegilor și poate și a profesorilor care nu vor știi cum să gestioneze situația.

Dacă nu ar fi scris pe prima pagină, sub formă de subtitlu, disclaimer-ul „Povestiri (în principiu) inventate”, aș fi fost 100% convins că fiecare povestire din acest volum este cel puțin inspirată din realitate, dacă nu chiar o transpunere la scară de 1:1 a unor întâmplări petrecute întocmai (deși punerea între paranteze a sintagmei „în principiu” sugerează și posibilitatea unor incizii de realitate crudă). Și aceasta pentru că maniera narativă a lui Cosmin Leucuța este aceea de a trage realitatea la xerox. Replicile și modul de a acționa ale personajelor par a fi redări întocmai ale unor înregistrări cu o cameră ascunsă ale unor fapte și discuții desfășurate între oameni surprinși în momentele lor de maxim „jemanfișism”, liberi de orice constrângere socială.

Tocmai de aceea, înjurăturile și exprimarea „liberă” se regăsesc aproape în fiecare povestire din acest volum. Ceea ce este însă foarte interesant este faptul că acestea nu deranjează deloc (cel puțin pe mine nu m-au făcut să tresar câtuși de puțin), poate tocmai pentru faptul că mulți dintre noi am devenit imuni la genul acesta de limbaj și de comportament, mergând pe premisa că aceasta este „noua generație”, acceptând tacit să le luăm ca atare, chiar dacă nu ne sunt proprii, nu ne sunt familiare și poate în sinea noastră ne îngrețoșează. Dar am ajuns la acel nivel de resemnare în care gândim că doar nu vom schimba noi lumea dacă luăm atitudine împotriva lipsei de respect sau a lipsei de empatie, împotriva comportamentelor deviante și a limbajului vulgar. Și cumva îmi place să cred că tocmai pentru a ne arăta cât de urât se vede genul acesta de comportament, a scris Cosmin Leucuța aceste povestiri fix în această manieră, deși el nu lasă nicăieri niciun indiciu care să îl plaseze pe treapta moraliștilor, mizând de la început până la sfârșit pe cartea naturalismului, lăsând astfel cititorului deplina libertate de a judeca faptele petrecute în povestirile sale.  

Și totuși, ceea ce mă face să văd printre rânduri și acel deget arătător ridicat spre a mustra, este diferența netă de atmosferă care se resimte între povestirile „babilonice” în care se înjură cu nonșalanță și cele în care accentul cade pe suferință, pe neputință, în care se oftează din greu și se plânge cu amar. Gradul de empatie pe care îl emană acestea din urmă, mă fac să cred că intenția autorului a fost să ne prezinte și această latură a vieții și a lumii în care trăim. Și chiar dacă nu ne spune concret de care parte a baricadei e mai firesc să fim, faptul că le pune față în față, evidențiind, prin tușe subțiri dar atât de subtile, diferențele insurmontabile dintre cele două lumi, deja este un fapt considerabil. Mai departe, rămâne la latitudinea și vibrația sufletească a fiecărui cititor, să aleagă calea de urmat.

De altfel, și titlul cărții, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, poate fi citit ca o parafrază a întrebării: „Unde vrei să fii la sfârșitul lumii?” sau a versurilor celor de la B.U.G. Mafia: „Spune-mi unde vrei să stai/ Unde vrei să stai/ Spune-mi unde vrei să mergi/ în Iad sau în Rai”.

 

Romeo Aurelian Ilie