Despre moarte numai de bine, despre bătrânețe, nu

 

Cronica volumului de proză scurtă Al doilea după nimeni de e. m. arion

(Casa de pariuri literare, 2021)

Despre e. m. arion nu se știe absolut nimic. Este un pseudonim ce ascunde un secret încă bine păstrat. Sau, cum a spus cândva Tudor Arghezi, „un nume adunat pe-o carte”. Poate fi băiat sau fată. Scriitura nu trădează nici măcar acest detaliu, întrucât seria de scurte povestiri cu iz confesiv ce alcătuiesc volumul lui/ei de debut, Al doilea după nimeni, apărut anul acesta la editura Casa de pariuri literare, conține atât proze scrise la masculin, cât și la feminin, și cu toate acestea, între ele se stabilește o relație de egalitate și complementaritate. Iar aceasta vine în primul rând din faptul că tonul abordat este unul unitar, ce derivă în primul rând din gradul ridicat de asumare ce însoțește fiecare rând așternut pe hârtie. Așadar, din capul locului trebuie să știți că nu veți găsi în paginile acestei cărți, nici exaltare, nici deprimare, nici hohote de râs, nici râuri de lacrimi, nici frustrări, nici manifestări ale unui ego ieșit din matcă. Totul se povestește la timpul egalității cu sine, cu faptele, cu trecutul și bineînțeles cu prezentul.

Dar despre ce se povestește, mai exact, în Al doilea după nimeni? Despre momente grele survenite pe nepusă masă, despre speranțe înșelate, despre cumpene existențiale, despre compromisuri, despre singurătate, despre nostalgia după anii copilăriei, despre oroarea de a ajunge bătrân dar mai ales despre firescul și aparent doritul moment al morții, care este percepută și ilustrată ca o eliberare, ca o ușă de rezervă mereu la îndemână, ca partea cea mai bună din ceea ce are de oferit viața. Aș spune și despre comunism, dar în mod surprinzător, aici „regimul de tristă amintire” nu joacă decât rolul episodic de pretext sau de decor, neinfluențând cu absolut nimic stările transmise de autor/autoare. Pentru că, în fond, Al doilea după nimeni nu este atât o carte despre fapte, cât mai curând una despre stări, despre emoții. Și cu aceasta nu voi mai spune nimic, nu atât pentru că aș risca să răpesc din plăcerea lecturii, cât mai ales pentru faptul că avem de a face cu una dintre ale cărți pe care ai vrea mai degrabă să o simți decât să o povestești.

Dar pentru că nu aș vrea nici să vă las chiar cu ochii în soare, vă voi oferi, aleatoriu, câteva fraze ce surprind esența trăirilor prinse cu bold în acest insectar de stări sufletești:

„Mereu m-am gândit la moarte. Încă de mic... nu am vrut niciodată să ajung bătrân. Oamenii bătrâni îmi repugnă. Miros a bătrâni”;

„Să aștepți moartea este mai ușor decât să aștepți să te ridice cineva de jos”;

„Dar nu știu să pictez. Îi las pe alții să picteze pe pielea mea. Să acopere ura și deșertăciunea”;

„Aștept să moară tata să aflu cine sunt. Aștept să moară tata să aflu dacă sunt”;

„Mi-am pierdut toți prietenii. Ca niște bile pe care le scapi din buzunar și se împrăștie peste tot, se ascund, alunecă, se crapă, dispar”;

„Cu timpul am ajuns să văd lanțurile pe care și le legase singură la picioare și mi-a fost teribil de milă de ea... până când n-am mai simțit nimic”.