Ceapaev vs. Țarul dada

 

Cronica volumului de poeme Tu ești rusul cel bun de Maria Pilchin

(Editura Prut Internațional, 2021)

 

Maria Pilchin (născută în 1982, în satul Răuțel, raionul Fălești, Republica Moldova) este poetă, critic literar, realizator TV și promotor cultural. Este autoarea volumelor de poeme, Zarathustra e femeie (Cartea Românească, 2018) și Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015), și a volumelor de critică și eseuri literare, Poezie, eros și putere (Prut Internațional, 2018), Realități poetice în zigzag (Junimea, 2017), Praguri critice (TipoMoldova, 2013), De mână cu Marele Joker. Eseuri literare (Prut Internațional, 2013).

Cel mai recent material editorial al Mariei Pilchin este volum de poeme, Tu ești rusul cel bun, apărut anul acesta la editura Prut Internațional, în noua colecție de poezie, Teritorii.

Primele două poeme din volum dau atât tonul cât și cheia de lectură pentru întreg. Avem un prim poem dedicat bărbatului iubit, în care nota de fundal este dată de îmbinarea de melancolie și erotic: „în casa noastră miros de gutui/ de mere coapte și de stafide/ în rutina acestui matrimoniu/ mirosul tău fierbinte de bărbat/ care mă trezește în nopțile reci/ ca un cutremur ca un cataclism/ după cele șapte seri ale săptămânii/ toate acestea da toate acestea/ au gustul tău parfumul tău/ dormi unica zi când ești acasă/ și tu și eu și mirosul de gutui/ mirosul care ne umple întunericul/ mâinile tale somnoroase/ mă caută încet apoi repede/ repede mai repede foarte repede/ vulcanul și lava și magma/ zilei în care suntem acasă”; și un al doilea poem cel puțin bizar, dar care se dovedește a fi de fapt terapeutic, în care apare figura temutului soldat rus Vasili Ceapaev, reprezentând, printr-o metonimie, întreaga Rusie, întregul bagaj psiho-emoțional adunat de poetă de-a lungul copilăriei și adolescenței petrecute sub auspiciile Uniunii Sovietice, bagaj de care aceasta, care la rândul său asumă în sine, tot printr-o metonimie, toate femeile din casa sa, se străduiește să se debaraseze, pentru a se curăța de toate traumele (interesantă analogia dintre curățarea psihică și cea fizică, lunară, proprie femeilor, prin menstruație, paralelă ce are cu siguranță un substrat mult mai puternic decât se poate vedea la prima vedere, dar pe care îl lăsăm pentru moment în seama psihanaliștilor): „o dată pe lună/ mă gândesc la ceapaev/ și armata lui roșie/ o dată pe lună/ toate femeile casei mele/ se întorc în mine și curg// de parcă ne taie ne căsăpește/ de parcă toate războaiele lumii/ coboară prin noi la vale/ (...)/ ghidul ne strigă și mergem/ o lumină rece de spital/ în centru o masă de maternitate/ ghidul șoptește:/ cealaltă față a dragostei/ femeia de lângă mine/ mă uit atent la ea/ căci semănăm/ șoptește cu buzele roșii:/ un avort/ un avort/ șoptesc toate/ pete de sânge/ semn că pe aici a trecut ceapaev/ femeia din dreapta/ arată o altă masă/ mă uit la ochii ei verzi/ cenușii verzi pe care îi am și eu/ zice:/ o naștere/ o naștere/ șoptesc toate/ ieșim în câmp alături/ într-o pădure de pini/ zeci de cearceafuri se zbat/ în bătaia vântului/ o hymenaeus o himeneu/ ceapaev a reușit și aici (...)”. Așadar, avem de a face cu o perpetuă pendulare între trecutul sovietic și prezentul care se dovedește a fi tot unul cu ecouri rusești, dar de această dată, pozitive. 

Și cum între iubire și traumă este o prăpastie destul de mare și greu de trecut, este necesar și un pod. Iar podul acesta este obținut de către Maria Pilchin printr-o formă de umor, ce combină într-o manieră interesantă atât o doză de ironie, cât și una de duioșie, totul pe un fundal, cum altfel decât politic, căci doar politica/ istoria este cea care a stat la baza acestei povești: „de ziua mea am mers cu el/ la aureola unde mi-a cumpărat/ acei cercei cu motive grecești/ iubirea noastră e deja antichitate/ la alegeri îmi scot caseta/ cu bijuterii de ocazie și mi-i pun/ merg și votez împotriva partidului/ din care face parte pun ștampila/ vin acasă și îmi scot cerceii/ democrația s-a născut la elini”. 

Dar, dincolo de umor, de altfel necesar, nicio traumă nu se vindecă decât prin asumare, iar asumarea presupune în primul rând confruntarea fățișă a sursei problemei. Tocmai de aceea, spre finalul volumului, Maria Pilchin se reîntoarce la Moscova, pe care o privește ca pe o femeie fatală și la propriu și la figurat și au împreună o discuție cât se poate de serioasă, cu reproșuri și aprecieri, în urma căreia poeta ni se prezintă complet vindecată: „la moscova am fost safo/ am venit aici cum vii la o femeie frumoasă/ despre care ai auzit multe bune și rele/ târfa cea sacră/am iubit această urbe cu oamenii și cheiurile ei/ a fumat mult avea manichiura făcută/ de un bordo aprins/ fumatul ei era un ritual de damă de lume/ mă privea seducător deloc obscen/ știa că e irezistibilă/ mă simțeam captivă dar îmi plăcea/ și atunci am lovit-o când nu se aștepta/ când credea că în noaptea ce va să vină voi fi a ei/ ne-am certat atât de tare încât a venit poliția/ strigam de răsunau străzile/ nu o cruțam pe cea care nu crede în lacrimi/ era supărată și era frumoasă îi zvâcnea o venă/ pulsa kremlinul ca o aluniță pe fața ei/ strivise mucul de țigară cu dinții/ și îl aruncase pe jos îi tremurau mâinile/ avea mâini frumoase foarte frumoase/ râul moscova ca un decolteu adânc/ îi descoperea sânii mari care săltau de furie/ sânii ei lăptoși/ i-am strigat despre bunicii mei de siberii și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/despre toate păcatele tinereții ei/(...)/ și deodată moscova această doamnă de piatră/ a răbufnit a strigat/ ca o femeie de la țară rănită la picior/ apoi deodată și-a dus palmele la ochi/ aproape ca un copil a avut o cădere nervoasă/ a plâns a dat din mâini și din picioare/ îi cursese rimeleul avea ruj pe dinți/rujul ei roșu vulgar/ a oftat mult pe umărul meu/ toată noaptea a sughițat ca un prunc/ zicând că nimeni nu-i știe și nu-i va ști durerea// doamne cât de frumoasă era”.

Iar cu mintea vindecată, și inima se simte eliberată și poate iubi în voie, drept pentru care volumul se (aproape) încheie cu un foarte frumos poem de dragoste dedicat celui ce dă și titlul volumului, rusului cel bun: „tu ești rusul cel bun/ moscova fără tine era pustie/ tu ești un rus adevărat/ rusul din casa mea/ rusul cel frumos/ tu ești marea mea rusie/ matușka rusie din patul meu/ ești mai mult decât un stat/ tu ești țara mea/ ivan tzara/ țarul căruia îi zic dada”.

De altfel, cu acest poem de dragoste, volumul capătă și o frumoasă rotunjime, se închide ca un cerc, fapt ce denotă instaurarea unui climat de pace în lumea interioară a poetei.

Per total, Tu ești rusul cel bun este un volum de poeme complex dar totodată unitar, în care se potrivesc ca într-un puzzle, dragostea și furia, resentimentele și împăcarea, umorul și drama, istoria și prezentul, toate într-un climat poetic echilibrat, definit printr-o dozare optimă atât a metaforelor și a altor figuri de stil, cât și a elementelor biografice, Maria Pilchin dovedindu-se o poetă matură, având foarte bine dezvoltate atât simțul poetic cât și pe acela al construcției epice.