Cronica volumului de poeme Ziua în care am devenit monstru de
Camelia Iuliana Radu
(Editura Vinea, 2021)
Camelia Iuliana Radu, s-a
născut în anul 1959, în municipiul Slatina, județul Olt, dar și-a legat numele mai
mult de orașele Brăila, unde a făcut primii pași în lumea literelor, la frageda
vârstă de numai opt ani, și Ploiești, orașul în care locuiește și astăzi. Este
poetă, prozatoare, artist grafic și jurnalist. Este autoarea volumeșor de
poezie: Muntele inițiaților (Neotonic, 2003), Floare mică (Etiquette, 2009), Oman (Karta-Graphic, 2012), Caietul roșu (Singur, 2013), Tangerine Tango (Grinta, 2013), Negru de iarnă (Ateneul Scriitorilor, 2014), Întredeschis (Agol, 2015), Dincolo de fugă (Agol, 2015), Vântul în oglindă (Agol, 2015), Norr, (Tracus Arte, 2015), Desaparecida (Tracus Arte, 2016), Jucăm Lenin (Paralela 45, 2016), Toluen
(Editura Creator, 2020), precum și a volumelor de proză scurtă: Legendele Cetății Sinca (Neotonic, 2002), Pasărea Singuratică (Neotonic, 2001), Pe muchia prezentului (Etiquette, 2009). Din anul 2017 este
membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.
Cel mai recent volum de poezie
al Cameliei Iuliana Radu se numește Ziua
în care în care am devenit monstru și a apărut anul acesta la editura
Vinea. În paginile acestui volum poeta ne dezvăluie lupta sa cu moartea, o
moarte latentă, lentă, dar inevitabilă, ce a căpușat firul vieții pe filonul
poate celei mai cumplite boli din lume, cancerul. Cu toate acestea, volum,
străjuit de un motto extrem de sugestiv din Rainer Maria Rilke: „îngăduie
totul: frumuseţea, groaza, totuna. trebuie doar să mergi; nici o simţire nu-i
prea departe”, nu este unul morbid și cu atât mai puțin unul al
lamentărilor și al deznădejdii, ci unul 100% lucid, în care poeta, debordând de
sinceritate, își privește în ochi atât moartea ce vine cât și viața care i-a
mai rămas și caută să se împace cu ambele, dar și cu sine însăși.
Prima parte a cărții poartă un
nume ce ar fi putut foarte bine servi și drept subtitlu pentru întregul volum: numărătoarea înversă, și cuprinde poeme
în care sunt descrie stările poetei din perioada imediat următoare aflării
diagnosticului: cancer, adică moarte. Iar prima reacție, este cum altfel decât
paradoxală, pentru că este, de fapt, irațională: „la începutul numărătorii
inverse/ nu știi ce se întâmplă/ te hăhăi ca prostul/ înfigi
medalii în vestonul zilei/ încă nu crezi că a început/ ai mai exersa un cinism
săltăreț/ te-ai mai bălăngăni între concept/ ai mai lua în râs ce ți se întâmplă/
ai mai lenevi/ ai mai târșâi picioarele a viață”.
Celelalte părți ale volumului,
ca o completarea firească a celei dintâi, poartă în loc de nume, cifre, de la
nouă la unu, în sens invers, firește pentru a accentua ideea de numărătoare
inversă. Pe parcursul acestora, asistăm alături de poetă, la diversele
transformări psiho-emoționale și bineînțeles fizice, ale acesteia, și nu doar
asistăm, dar le și împreună-trăim, în parte, atât cât permite empatia, pe care,
în mod surprinzător, poeta o obține de la cititor fără a o cere înadins, fără a
se agăța de gâtul acestuia, fără a-i flutura ostentativ durerea pe sub nas.
Dimpotrivă, ea încearcă tot timpul să nu se adreseze decât sie însăși, fiind pe
deplin conștientă că în astfel de situații nu poți fi decât singur. Firește, nu
sunt evitate, făcându-se abuz inutil de cinism, nici scenele în care poeta
plânge sau trece prin momente de deznădejde. Dar Camelia Iuliana Radu are grijă
ca genul acesta de secvențe să nu monopolizeze volumul, ci caută mai degrabă să
facă să predomine poemele în care luciditatea dă tonul discursului. Iar unul
dintre cele mai lucide poeme este cel care împrumută titlul celebrului jurnal
de temniță al lui Nicolae Steinhardt, și nu doar titlul, ci în parte, și
atmosfera: „îmi dau seama că nu mai sunt
atrasă de bărbați/ nici de femei – nu asta ar fi problema/ mă uit la ei cu o
fericire pe care/ nu mi-o pot controla (stupidă ar spune unii/ aceia care m-au
certat adesea spunându-mi naivă)/ iese din mine de îndată ce îi văd/ nu nu îmi
vine să le spun frate și soră/ mă uit la ei cum ascund/ cum gândesc/ cum
încearcă să fie prea frumoși/ dar ei sunt deja (nici asta nu pot spune/ aș fi
acuzată de clișeu de spiritualism ieftin/ de prostie)/ nici nu știu să
povestesc starea asta/ nu îi mai pot iubi/ nu mă atrag/ sunt curioasă ca un
bebe când distinge lumina/ sunt calmă ca o piatră de la începutul lumii/ nu
vreau să știu nimic despre oameni/ dacă aș mai fi tânără nici nu aș putea să
aleg/ între un bărbat și altul/ nici femeia care să îmi fie prietenă/ n-aș fi
cu niciunul fiind cu toți/ sigur aș fi nebuna târgului/ dar eu am îmbătrânit
mi-aș putea permite”.
Desigur, citind o astfel de
carte, ar fi cumva prea cinic să urmărești și apoi să vorbești despre probleme
ce țin de tehnică poetică, de estetică și stilistică, deși în cazul Cameliei
Iuliana Radu nu ar fi nimic de scos în evidență pe coloana de minus, întrucât
fiind o poetă cu o uriașă experiență în spate, scrisul ei s-a imunizat în fața
posibilelor erori de acest gen. Așa că, voi încheia această cronică citând un
al treilea poem (pentru deplinătatea certificării), și nu unul oarecare, ci
acela în care poeta descrie momentul în care a primit revelația eliberatoare a
faptului că nu mai are nimic de pierdut, și că nu îi mai rămâne decât să
trăiască așa cum știe mai bine viața care i-a mai rămas, pentru a putea
îmbrățiza următoarea viață, care îi va aduce și adevărata libertate: „diagnosticul
a bătut la ușă și mi-a spus/ hai că ai scăpat/ ai cancer/ nu mai ai de
ce să îți faci griji/ le vei lăsa pe toate aici în/ viața aceasta/ te vei
elibera/ vei fi mai ușoară ca o balerină/ vei face tumbe prin aer/ graso/ vei
fi albă și frumoasă ca zâna plecată de acasă/ fără grija zilei de mâine/ fără
grija de a fi cochetă/ bine îmbrăcată informată/ vei fi/ așa cum ai visat toată
viața să fii/ liberă/ vei putea trece prin ziduri vei vizita toată planeta/ te
vei apropia de tigri și lei/ de vulturi și de marii învățați și nimeni/ nimeni/
nu te va putea opri”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu