A.H. Confidențial

 

Cronica volumului de poezie Nimic personal de Alexandru Higyed

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Alexandru Higyed (născut în 1997, la Șiria, Arad) a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, secțiunea Limbi și Literaturi, Română-Engleză, din cadrul Universității de Vest din Timișoara. A publicat poeme în reviste ca Orizont, Actualitatea literară și Monitorul de Poezie, dar și pe platformele on-line O mie de semne, Noise Poetry, Cenaclub și Poetic Stand. Este prezent în antologia Statuile se scurg pe iarbă a Cenaclului Pavel Dan. Este librar și membru al Asociației Culturale Contrasens. În anul 2021 a debutat cu volumul de poezie Nimic personal, apărut la Casa de pariuri literare.

Voi începe prin a spune că titlul este o capcană și că de fapt în acest volum totul este despre viața personală a poetului, sau a eului liric, să spunem așa de dragul scolasticii și pentru a menține totuși ambiguitatea.

Volumul este structurat în patru părți, fiecare dintre ele cuprinzând poeme ce se referă la câte o dimensiune diferită a vieții sau mai bine spus a percepției asupra vieții. Astfel în cea dintâi secțiune, numită, condiții prielnice, Alexandru Higyed a adunat poeme ce vorbesc doar despre sine, încercând să nu implice nicio terță persoană/ perspectivă, asumându-și, desigur, riscul de a părea narcisist, deși nu ar putea fi vorba decât cel mult despre un anti-narcisism, poetul practicând mai curând o spovedanie, însoțită de penitență în piața publică: „la 22 de ani diferența dintre calitate și cantitate e mai mult/ decât un typo cauți să ai ce e mai bun să te descotorosești/ de gustul de pâine cu pateu să obții independența unui/ apartament doar al tău să îți permiți un taxi pe săptămână și măcar/ o semnătură pe peretele penitenciarului un gust amar în gură/ la telefon atunci când te sună tușa să te felicite/ că ai absolvit acum un an facultatea de litere istorie și teologie/ că trebuie să explici ce faci de fapt// la 22 de ani ești la fel de transparent ca vitrina unui magazin second-hand/ unde se oprește toată lumea pentru că așa se găsesc cele mai bune oferte/ o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurânde o spinare ruginită/ peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun/ buze rupte de la atâtea aroganțe și glume de nimic// 5 lei orice produs reduceri din timpul petrecut împreună ai nevoie de prea multă atenție/ un lucru atât de apocaliptic încât fără ea s-ar topi ghețari/ încălzi pături înroși ochi risipi oportunități”.

În cea de-a doua secțiune, nici dylan nu știa să cânte, poetul vorbește despre relația de cuplu, care nu este una ca-n filmele de dragoste lacrimogene, cu happy end inclus, ci una ca-n viață, în care punctele bune se întrepătrund și uneori se ciocnesc refractar cu cele mai puțin bune, una în care cei doi nu vin doar cu dragoste și entuziasm unul spre celălalt, ci fiecare își cară după el propriile frustrări, neputințe, vulnerabilități, transformând astfel relația într-o mare provocare de a se înțelege reciproc unul pe celălalt: „suntem la fel de triști/ ca două case care se privesc îmbătrânind/ în fiecare lună vin tot mai puțini oameni în vizită/ în fiecare zi cotarca e tot mai plină de șobolani// tencuiala se decojește/ de parcă ne-ar auzi cineva rugămințile// copiii găsesc mereu/ metode prin care să se distreze/ în locuri părăsite// noi căutăm liniștea în casele altora/ îi amenințăm că n-o să mai plecăm niciodată/ îi închidem în camera de tortură/ duminică la cina în familie”.

În secțiunea a treia, bătăile inimii înainte de umilință, Alexandru Higyed se întoarce la sine, dar într-o manieră diferită decât în prima parte, de data aceasta discursul său fiind unul mai intim, accentul trecând de la confesiunea publică la meditația în oglindă. În această parte, el se analizează mai mult pe sine însuși, își vorbește ca celui mai apropiat prieten, se critică, își deplânge viața de care nu este defel mulțumit, totul pentru a se înțele mai bine și pentru a-și asuma fiecare latură a sa: „ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi/ asta explică de ce îți tremură mâinile/ înainte de orice interacțiune umană/ respiratul mai nou e ceva opțional/ iar fiecare strângere de mână e o nicovală/ fiecare întrebare e un puzzle cu o piesă lipsă// ai să ajungi singur ca ai tăi/ să te complaci în următorul mail/ dimineața la șase primești ce ți se cere/ fugi de responsabilități ca/ un avion care abia așteaptă să iasă din hangar// ai să ajungi singur ca ai tăi/ ca un gard lustruit o dată la două săptămâni/ pe care nu mai apucă să se pună rugina// alarma și tonul de apel sună la fel/ de fiecare dată când te trezești/ ești căutat de cineva/ nu de poliție nu de administrator e doar insomnia// alarmele pe care nu le schimbi niciodată îți spun/ că ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi”.

În fine, secțiunea finală a volumului, să rămână și pentru data viitoare, este dedicată familiei sau mai curând amintirilor legate de viața de familie, de copilărie și în sens general, de acel acasă, unde rămân rădăcinile, cel puțin la nivel metafizic, la nivel psihologic. Sunt aici poeme ce surprind lupta interioară din mintea și sufletul poetului dintre a se întoarce uneori, fie doar și cu gândul, la trecut, și a se rupe cu totul pentru a putea merge mai departe, indiferent ce ar însemna acest „mai departe”: „aștept supa de pui de acum șase ani de la masa în familie/ obișnuiam să las ceva/ să rămână și pentru data viitoare/ să fiu sigur că va fi o dată viitoare// am impresia că s-au răcit toate// văd cum aburii ies din gura ei/ cum încearcă să îmi explice la telefon/ că ar trebui să iau o pauză/ să mai mănânc și eu că am slăbit mult/ și asta nu e bine// cum încerc să-i explic că pentru mine/ mesele sunt mai reci atunci când de partea cealaltă/ nu se ceartă cineva”.

Așadar, în volumul său de debut, nimic personal, Alexandru Higyed ne invită să îl cunoaștem, alegând să vorbească despre sine, și încă fără menajamente, dar, în mod surprinzător, și în același timp, fericit, și fără a face paradă de stări exhibiționiste, de patetism sau de exaltări de orice fel. Este un fel de „ăsta sunt eu” livrat într-o manieră echilibrată și cumva echidistantă, lăsând de multe ori impresia că altcineva vorbește despre el, dar totuși cu vocea sa. De fapt, ceea ce îl recomandă cel mai bine pe acesta, la ceasul debutului său, este echilibrul care se reflăctă în toate straturile de lectură, atât ca mesaj livrat, ca dozare a imaginilor și stărilor expuse, cât și ca manieră de construcție a textelor. Cu siguranță Alexandru Higyed are un viitor în poezia română, iar eu aștept cu nerăbdare următoarea lui carte.