Auto-disecție la feminin, fără anestezie

 

Cronica volumului de poezie Mandala de Oana Cătălina Ninu

(ediția a doua, revizuită - Editura Casa de pariuri literare, 2021)

Oana Cătălina Ninu (pseudonim al Oanei-Cătălina Ninulescu, născută în 1985), a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în anul 2008 și cursuri de master în Studii literare românești și în Literatură franceză. A debutat în anul 2005 cu volumul Mandala, apărut la editura Vinea, pentru care a primit: Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, Premiul Iustin Panța pentru debut, Premiul de debut în poezie al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul de debut al Colocviilor Revistei Tomis. În anul 2009 apare în format underground carnetul de poezie Stările intense, în colecția Biblioteca de poezie cordonată de un cristian, ce se va metamorfoza în volumul cu același nume, apărut în anul 2018 la editura Casa de pariuri literare. A participat la scrierea celui mai rapid roman din lume (omologat de Guinness Book), Moș Crăciun & Co (Editura Art, 2012).

În anul 2021 apare la editura Casa de pariuri literare, ediția a doua, revizuită, a volumului Mandala. Asupra acestei ediții mă voi apleca în cele ce urmează.

Volumul este structurat în trei secțiuni, urmate de un epilog (alcătuit la rândul său din trei poeme). Cea dintâi secțiune, purtând același nume cu volumul în sine, Mandala, este de departe și cea mai violentă dintre toate, estetica dominantă aici fiind cea visceralistă, pe care însă poeta o altoiește cu puternice nuanțe de noir (desprinse parcă din filmele horror) și cu o imagistică din spectrul patologicului de tip schizo & sado-maso: „în fiecare seară în somn rup simetric cearșaful sunt/ femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă și încep studiile de estetică/ rod zidul membranatic în care îmi țin strâns trupul de la cap în sus/ pântecele mi se deșiră ca atunci când/ înfigi furculița în oul prăjit și iese sânge ce să mai mănânc din mine/ șoarecele meu negru și sârmos deja se linge pe bot/ fac sărmăluțe lungi din lacrimi și resturile de carne de la ultimele orgii/ sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului/ aștept să vii peste mine și să cazi/ în falie ca într-o mlaștină eu să trag fermoarul/ și degetele tale să-mi împungă frenetic pielea/ ca niște coarne de melci/ atunci voi fi frumoasă și pe dinăuntru/atunci mi se va usca părul/ îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în pungulițe printre pliurile saltelei/ printre cârpele sleioase în care am ascuns păpușile fără capete și mâini/ atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi/ nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri”.

Dacă această sarabandă de imagini „viscerale” desprinse parcă atât din albumele de anatomie cât și din cărțile despre ritualuri macabre ce implică corpuri umane vii, suprapuse apoi prin tehnica colajului, nu ar fi avut și un puternic substrat ideologic, am fi putut concluziona rapid că avem de a face cu o formă de teribilism liric, și cel mai probabil, atât cartea, cât și numele poetei, ar fi dispărut rapid din atenția publicului. Însă poem cu poem se conturează imaginea unui protest îndreptat împotriva celor ce nesocotesc trupul femeii, celor care abuzează de acesta (experimentul Marinei Abramović, soldat cu mutilarea trupului său fiind mai mult decât relativ pentru această categorie de oameni), al celor care nu înțeleg că în trupul femeii se petrec zilnic fenomene fiziologice complexe, menite să perpetueze viața speciei umane pe acest pământ. Iar faptul că Oana Cătălina Ninu își asumă rolul de portavoce pentru toate femeile lumii se descoperă cel mai bine în cea de-a doua secțiune a cărții, denumită foarte sugestiv, Nu te mai preface Ana, nume de alter-ego ales deloc întâmplător, aluzia la femeia mitică „jertfită” de bărbatul ei pentru îndeplinirea unui obiectiv maiestuos transformat în obsesie personală, fiind mai mult decât evidentă: „nu te mai preface,/ n-a mai rămas nimic din mine decât creierul dat prin mașina de tocat/ mă arunc în pat și nici nu știu dacă dorm/ sau doar deschid ochii și imaginea ta îmi spânzură printre gene/ cu un huruit al apei de la duș intrându-mi în nas/ în gură sub limbă sub haine/ aceeași imagine ca o pâclă eu sărutându-ți până sus picioarele/ ești singură ana/ nu te mai preface că nu s-a întâmplat nimic că/ inima nu-ți zornăie ca o pungă de pufarine/ când dimineața pornești râșnița și-ți pilești degetele până la os/ de-ți vine să scuipi întruna sânge și păr/ sânge și păr”.

Cea de-a treia secțiune, purtând ca titlu, o frază cu sonoritate de îndemn, Nu e timp fato, ni se înfățișează ca un strigăt concret de trezire din mlaștina victimizării, ca o chemare la arme pentru dobândirea independenței, a demnității, a dreptului la autodeterminare: „nu e timpul fato să-ți plângi de milă/ să-ți freci pielea cu boabe de piper să alungi dragostea din sânge/ să speli cu părul tău picioarele bărbatului/ magnoliile au înflorit și asta îți dă dureri de ovare/ stai goală în lighean și cânți/ aduceți-mi coliva cu bomboane colorate/ vă voi aduce gata înnodate venele mele/ mă leg de mine însămi mă leg de pat îmi pun căluș strâng din dinți/ fac semn pe burtă număr striațiile luminii pe lama verde a cuțitului/ în apă caldă nu simți tăietura/ e ca atunci când cineva îți toarnă ulei încins pe corp/ aduceți-mi carnea cu ochi o voi îmbrăca în rochița păpușii/ te bagi cu carnea sub plapumă/ câteva spasme îți storci niște țipete mimate/ deschizi larg fereastra câteva mișcări circulare de ochi/ imediat așezi toate obiectele într-un fagure electric/ îți aprinzi țigară”.

Despre secțiunea finală, intitulată mai mult decât sugestiv, Trăiesc într-o continuă ficțiune sau pentru o apocalipsă a interiorului (în loc de epilog), nu voi mai spune nimic, ci doar voi reda versul prim al poemului ultim, pe care îl consider a fi cheia de interpretare a întregului volum: „luciditatea asta cronică stă încolăcită pe mine ca o crustă de carne”.

Fiind vorba despre o a doua ediție, și nefiind conectat la viața literară în anul 2005, când a apărut prima ediție a acestei cărți, nu am putut să nu mă întreb cum a fost ea primită atunci, în zorii douămiismului, mai cu seamă că venea de la o poetă de douăzeci de ani. Cu siguranță va fi scandalizat pe cei mai slabi de înger literar, cum de altfel sunt convins că o mai face și astăzi, la vremea reeditării. Și totuși, faptul că a primit nu mai puțin de patru premii pentru debut (performanță egalată, cred, doar de volumul Desprindere al Minei Decu din 2018), îmi dă de înțeles că totuși a reușit și performanța de a surprinde în mod plăcut și poate de a-și atinge obiectivul propus, acela de a fi un manifest feminist fiabil, unul care să schimbe mentalități și să rupă clișee în legătură cu percepția generală asupra femeii. Și dacă nu a reușit din prima, are acum o a doua șansă.