Căzut (și înălțat) pe frontul dezvrăjirii de lume

 

Cronica volumului de poezie, Departe, cât se poate de departe de Alin Ioan

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Alin Ioan (născut în 1981) a absolvit Facultatea de Teologie - Asistență Socială din Arad. A debutat cu volumul de versuri, Cer de rigips, nori de glet (editura frACTalia, 2016). Au urmat volumele, Atâta vreme cât știi că poți să te întorci (editura frACTalia, 2018) și Departe, cât se poate de departe (Casa de pariuri literare, 2021). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

În acest nou volum de versuri, sau mai exact fie spus, de poeme, Alin Ioan ne îmbie cu o serie de amintiri din copilărie și adolescență, dar și întâmplări mai recente, într-o manieră cât se poate de familiară, creând atmosfera aproape intimă a unui taifas confidențial desfășurat între prieteni  vechi care nu s-au mai văzut de mult și simt nevoia să își (re)povestească viețile, ca să poată reînoda firul camaraderiei: „erau anii când ieșeam pe balcon să fumez/ invocând/ copilăria petrecută la ţară/ miezul de pâine caldă/ şi vorbele ferme de altădată/ ale bunicului/ care se rostogoleau ca un cartof pe pământ.// mai ţin minte că pe atunci zorile zugrăveau fugar/ chipul molcom/ al bunicului/ în oglindă sâmbăta când îşi înălbea faţa şi înăsprea aerul/ cu mirosul puternic de apă de colonie sovietică/ iar bunicii îi venea un dor de a găti fasole cu ciolan/ şi plăcinta aceea/dumnezeiască cu mere.// plecam apoi să le spun tuturor copiilor de pe uliţa noastră/ (străjuită de nuci uriaşi cu umbre ca niște/ răsuflări amare)// cum secundele binecuvântate cu nume de zâne/ din basme devin rotiţele străvezii/ ale universului rural şi că fericirea lor/ trebuie să fie atât de straşnică încât/ dacă s-ar suda între ele/ cu vreo două trei raze de soare/ în amiezile prelungite de vară ar naşte libelule/ purtătoare de instincte suprarealiste/ iar pentru cei ce ar avea norocul să le vadă/ împerechindu-se spre seară la râu/ ar zăngăni în uimire îngeri/ uşor de prins în lumină/ rugându-se la dumnezeul tenişilor de pânză./ îi cunoşteam după ochi că a sosit momentul trecerii/ spunea ea/ mulţi dintre ei se contorsionau/ gemeau şi îşi strâmbau feţele// la unii trecerea dura mult/ nu voiau să plece/ ceva îi ţinea legaţi// în schimb alţii îşi dădeau duhul atât de uşor/ precum o fluturare de mână pe un peron de gară.// în zadar a făcut preotul rugăciuni/ peste rugăciuni în timp ce sătenii săpau şanţuri/ pentru ca sângele şiroind cu bulbuci să nu le intre în case.// am privit încă o dată poza în care bunicul/ stătea lângă mine/ pe când aveam doi ani/ mi-am recunoscut pomeţii proeminenţi în pomeţii lui/ şi m-am oprit din scris/ cuprins de un fel de amorţeală a simţurilor”.

Firește, amintiri din copilărie s-au scris dintotdeauna (începând de la Ion Creangă, sau poate chiar de mai înainte) și se vor mai scrie poate până la sfârșitul veacurilor. Ceea ce face ca relatările lui Alin Ioan să fie cumva diferite este faptul că el reușește, prin intermediul unui cod lingvistic unic, alcătuit din arhaisme, din cuvinte aproape uitate, dar pline de un sens și din expresii specifice vieții trăite la țară, să creeze un fel de paradis, un spațiu ideal, în care se simte liber. Ba mai mult, dacă pentru majoritatea oamenilor, sfârșitul copilăriei înseamnă implicit părăsirea sau izgonirea din rai, pentru Alin Ioan lucrurile stau cu totul diferit, și aceasta pentru că el pare să-și poarte cu sine raiul acela misterios, în egală măsură în suflet, dar și ca un fel de veșmânt, astfel încât, pe de o parte își asigură o perpetuă ședere în paradis, iar pe de alta reușește să se protejeze de influența nefastă a lumii exterioare.

Inedit este faptul că pe alocuri, Alin Ioan își pigmentează volumul de față cu expresii care, în mod normal, ar trebui însoțite de iconicul dreptunghi roșu care atenționează prezența unor „texte explicite”. Însă, rămas în acea atmosferă paradisiacă, cititorul va trece cu siguranță neafectat prin mijlocul acestora, ba mai mult, va surâde, recunoscându-se. Pentru că aici nu avem de a face cu genul acela de înjurături izvorâte din ură, frustrare sau durere, ci mai degrabă cu modul inocent al copiilor de a-i imita pe adulți, înjurând sau emițând teorii și păreri personale despre viața sexuală, de exemplu, fără însă a înțelege concret despre ce vorbesc și fără a înceta să mai fie copii: „aveam cred vreo 12 ani când îmi petreceam după-mesele de toamnă cu amicul meu atti. era mai mare decât mine cu 4 ani. stăteam așezați pe grămada de lemne, sub nucul din fața casei alor mei. povesteam./ când se făcea ora la care începeau să se întoarcă femeile de pe la locu­rile de muncă, atti exclama: ce zici de mama lui fermecatu’?! nu-i așa că ai fute-o? uite ce craci are. eu ziceam cu jumătate de gură: da./ eu aș fute-o, continua el, de i-ar zbura ochii din cap. aș face o pauză de cinci minute ca indianul talpă-iute și iar aș fute-o./ da, de mama lui cipri ce zici?! uite ce tâțe are și ce păr, îi ajunge până la cur. i-ai da limbi în pizdă?! eu încercam să fiu mai credibil de data asta, că da, i-aș da./ eu aș fute-o până mi-ar zice cipri și soră-sa, tată, în pula mea, completa surescitat atti./ fii atent, dar de mama codruței ce zici?! țâțe, cur, da, ce față! să știi că aș fute-o până mi s-ar duce un strat de piele de pe pulă!/ deși au trecut anii, de multe ori mă trezesc repetând din senin replica asta a lui,/ aș fute-o până mi s-ar duce un strat de piele de pe pulă!/ apoi se lăsa liniștea pentru o vreme, era toamnă, ziua era mai scurtă, se însera mult mai devreme. atti îmi zicea, știi care e diferența dintre a face sex și a face dragoste, pănuță? acum să te văd./ am stat o vreme pe gânduri, mă simțeam la școală, scos la răspuns, era o întrebare capcană, sex, dragoste./ nu știi, în pula mea, n-ai de unde că ești mic și prost, te ține mă-ta tot la curul ei./ fii atent, pănuță./ a face dragoste e atunci când te fuți cu o tipă de care ești îndrăgostit,/adică înnebunești fără ea,/ în pula mea./ n-ai idee cum e, parcă tocmai ai murit și te-ai trezit în paradis,/ ceva de genu’,/ dar tu ești mic,/ nici flocii nu ți-au ieșit./ hai dispari, te strigă mă-ta, ne vedem mâine pănuță,/ hai noroc”.

Pe mine m-a vrăjit, în sensul bun, acest volum al lui Alin Ioan, pe care chiar l-am receptat ca pe un descântec de dezvrăjit lumea, ca să-l parafrazez pe poet, din chingile determinismului, ale fatalismului și ale convenționalului, ca o încercare, în parte reușită, de a reașeza în lumea aceasta, paradisul pierdut (sau doar uitat) al copilăriei, al vârstei aceleia nevinovate, al inocenței și cel mai important, al libertății.

Departe, cât se poate de departe, este genul acela de carte pe care e bine să o lași la îndemână, să o mai deschizi din când în când, pentru a te ridica după fiecare cădere pe frontul dezrăjirii de lume.  

Bonus track: Volumul este înfrumusețat cu ilustrații originale semnate de Arabella Krebs.