În numele tatălui, al fiului și al poetului politic

 

Cronica volumului de poeme Autoportret în flama de sudură de Claudiu Komartin

(Casa de editură Max Blecher, 2021)

 

Claudiu Komartin (născut în 1983) este fără doar și poate unul dintre cei mai apreciați poeți ai generației douămiiste și unul dintre cei mai activi promoteri culturali, organizând de doisprezece ani atât Institutului Blecher cât și alte evenimente literare, promovând atât literatura tânără, cât și scriitori consacrați. A debutat în anul 2003 cu volumul „Păpușarul și alte insomnii” (editura Vinea). Au urmat volumele de poezie: „Circul domestic” (editura Cartea Românească, 2005), „Un anotimp în Berceni” (editura Cartier, 2009), „Hemoragia soarelui. 33 de poeme de Claudiu Komartin cu 22 de gravuri de Ana Toma” (ediție bibliofilă în două exemplare, 2009), „cobalt” (Casa de editură Max Blecher, 2013), „Dezmembrați”, semnată cu heteronimul feminin Adriana Carrasco (Casa de Editură Max Blecher, 2015), și antologia „Maeștrii unei arte muribunde – Poeme alese 2010 - 2017” (editura Cartier, 2017, ediția a II-a, 2018). Cel mai recent volum al său de poezie se numește Autoportret în flama de sudură și a apărut recent la Casa de editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Vara anului 2018 a fost una îngrozitoare pentru Claudiu Komartin, pierzând la un interval scurt de timp, doi oameni foarte dragi: pe poetul și prietenul său, Adrian Diniș și pe tatăl său, Mircea Komartin. Drept pentru care, volumul de față îi este dedicat in memoriam, tatălui, cuprinzând însă și un poem dedicat prietenului.  

Volumul se deschide cu un poem ce descrie relația tată-fiu, privită prin hubloul ușii de la camera de spital a tatălui, în care fiul încearcă să își pună ordine în gânduri și în sentimente, să claseze cumva, fie doar și pentru sine „dosarul Eu și tata”, al cărui punct culminant era, firește, boala și deja iminenta moarte a tatălui: „Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul,/ al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții./ K_aput. El,/ pentru mine, atâta timp, doar/ pretext. Nebuloasă/ în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca./ Poemele cu. Nu așa./ Până când am avut evidența unei neglijențe/ nu ticăloase: nu față de el,/ față de ceea ce se cerea spus. Nici chiar fățarnic,/ n-aș zice,/ poate doar prost orientat. Suspicios. Rău dresat./ Meschin./ Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin. Să-mi căptușesc spațiul ăsta luat în arendă/ cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e/ printre tainele mele să ies basma curată, să mă,/ cum ar veni, scot. Atât încerc,/ să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată./ Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru./ Ți-o spune, în timp ce te scrie,/ creația ta, destrămată sub baloții ăștia de/ milă sălcie”.

Un poem deosebit de inedit este cel în care poetul scrie cu vocea tatălui, transcriind un monolog al acestuia avut în fața doctorului și implicit în fața morții, prin care descoperim un om care a iubit viața, care a luptat împotriva morții până în ultima clipă, dând dovadă de o uimitoare prezență de spirit, de cinism și ultra-luciditate. Este, bineînțeles, un autoportret al tatălui, pictat însă cu mâna fiului, după indicațiile precise ale acestuia, așa cum Noe a realizat arca salvării după indicațiile precise ale lui Dumnezeu: „Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul./ Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,/ iar despre cinism mai bine să nu vorbim/ e cam prea devreme, nu crezi?// Știu, am rămas doar noi doi,/ deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie/ un barman,/ un împătimit de pariuri,/ o midinetă.// Chestia asta chiar n-a depins/ de mine sau de tine,/ așa că să nu ne rățoim unul la altul/ și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.// Doctore, doctore, nu te juca de-a Dumnezeu/ cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia/ și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.// Simt că încă mai pot – știi și tu asta,/ de aia încerci să mă vlăguiești, încet și sigur./ Te simt, golănașule, frate,/ ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult./ Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi/ nu mai pleacă de-aici.// Spelunca asta a ta/ și-a pierdut toți clienții de vază/ și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visaseși./ Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te/ recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care/ e de datoria ta s-o tratezi.// Poate că și corpu-ăsta al meu o fi/ ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână/ micuțul flirt cu asistenta bondoacă”.

Evenimentelor nefericite din vara lui 2018 le-a urmat însă și unul foarte fericit, nașterea fiului poetului, Emanuel, eveniment ce a reușit să înlocuiască cumva paradigma sobră din viața acestuia, cu „dinamica unei vieți noi”: „Legănându-ne o primăvară întreagă în/ păienjeniș de răutăți/ și totuși cât de lin au trecut norii pe/ sub acoperișul casei noastre/ în timp ce noi începeam să ne deprindem/ cu primii pași ai fiului,/ dinamica unei vieți noi, raid bâjbâit în/ teritorii necunoscute,/ mamă și tată în cuirasatul tăcerii,/ confruntați cu aglomerarea de scâncete și/ spectaculoase căderi/ pe care fericirea noastră terorizată a/ încercat să le impiedice/ cu puterile neajutate, cu larma acestui/ viitor incert,/ cu lacrimile zidite pe dinăuntru și/ griji și nesomn/ un spațiu în cele din urmă infim, numai al nostru// fiul meu, față în față cu Marele Interzis/ într-o suburbie a Bucureștiului, sau/ chiar a cerului/ râsul lui ne-a descheiat inimile, iar de/ atunci sângele a/ galopat în neștire, pentru că sângelui/ nu i-a fost dat să aibă urmași/ pe care să-i mângâie, să-i ferească/ la asfințit/ de căderi, de larma acestui viitor/ incert/ și de oroarea care îi cuprinde pe/ oamenii de fier/ când se lasă noaptea, cântecul ăsta de/ leagăn să întrerupă/ fiindcă cel care vine o ia mereu de la/ capăt, camuflându-ne buimăceala,/ răscumpărând surâsul nostru/ tâmp de ocnași”.  

Dar volumul de față nu este doar unul strict subiectiv în care poetul nu vorbește decât despre experiențele sale atât de personale, deplângând moartea celor dragi și alinându-și sufletul prin nașterea fiului său. Îl redescoprim în paginile acestuia și pe Claudiu Komartin, poetul politic, poetul care ia atitudine împotriva nedreptăților sociale, a prostiei, ignoranței și răutății celor care țin vremelnic frâiele acestei țări, pe care nu se sfiește să-i împroaște cu imprecații cât se poate de acide: „Jeg, Jaf și Josnicie - / iubirea noastră de moșie/ e un triunghi și mocirlos, și strâmb,/ cu unghiurile, cele trei, în J/ (...)/ Mi-e și rușine să spun mai multe despre neamul ăsta amărât,/ atât de-al meu încât/ mai că îmi vine să îl strâng la piept până se pierde rușinos, și/ se sufocă/ și își împarte ultima suflare cu o focă/ străpunsă de harponul/ care poate că-i ultima lui armă, muică, pe care-o folosește,/ chiar înainte/ să dispară, omul”; „înotăm livizi și cu mintea vraiște-n secularul crah,/ în Valahia se alege praful până și de praf”.

 

Autoportret în flama de sudură se prezintă ca un volum de poeme mai degrabă personal, în care primează emoțiile, însă nu în detrimentul poeziei în sine, ci poate doar în cel al austerității stilistice și estetice cu care ne obișnuise Claudiu Komartin, având însă marele merit de a ni-l descoperi pe acesta și în ipostaze mai puțin cunoscute.