Să (nu mai) fie întuneric!

 

Cronica volumului de poeme Corpuri de întunecat de Ciprian Măceșaru

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

        Ciprian Măceșaru (născut în 1976, la Câmpina) este scriitor, muzician, ilustrator și jurnalist cultural. Dintre cărțile sale amintim: Despre  nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar (Humanitas, 2014), Portbagaj (Trei, 2014), Locul în care nu am ajuns niciodată (Charmides, 2015), Numele meu este Bryan Ruiz (Next Page, 2015), Super! Sunt un gândac! (Humanitas, 2015, 2019), Trei sute de ceaușești liliputani – împreună cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu (Humanitas, 2016), Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Cartea Românească, 2016), Și se făcu întuneric (Next Page, 2018), Infrapaginal. Jurnal 2000-2018 (Cartex, 2019),  Alergătorul invizibil (Paralela 45, 2019), Corpuri de întunecat (Casa de pariuri literare, 2020) și Dumnezeu e la un bloc distanță (Casa de pariuri literare, 2021). Ca muzician s-a remarcat în calitate de toboșar al trupelor Hotel Fetish și Toulouse Lautrec, dar și ca autor al libretului operei de cameră În trup, compoziție a Dianei Rotaru.

În cele ce urmează voi vorbi despre cel mai recent volum de poezie, Corpuri de întunecat, apărut în anul 2020 la Casa de pariuri literare.

Volumul, conceput sub forma a nouă secvențe epice, și îmbogățit cu o serie de fotografii alb-negru (sau mai bine spus, clar-obscure), este pus sub tutela unui motto din Guido Ceronetti, ce conține în fond, o spusă de-ale lui Hipocrat, și este dedicat soției sale, Crista Măceșaru, cea care oferă volumului și un plus de identitate, apărând pe copertă, deci fiind prima interfață a acestuia.

Încă de la prima secvenă și de la primul poem, Ciprian Măceșaru ne indică spectrul în care urmează să se desfășoare această carte, și anume, cel al morții, fără însă a se referi strict la moartea fizică, ci jonglând cu diversele valenței ale acestui concept. De exemplu, în poemul-fanion, care poate fi socotit și o primă artă poetică, avem de a face cu o moarte aflată la limita percepției între moartea fizică și moartea ca metaforă a neputinței de a ieși din starea de nemișcare a sinelui: „liniștea ca o rășină umple-ncăperea/ obiectele zac înțepenite în ea/ înțepenit sunt și eu/ o insectă în chihlimbar// poemul acesta a fost deja scris/ poemul acesta e doar/ eticheta agățată de degetul mare/ al piciorului cu care-am driblat/ cel mai bine// moartea-i un sticker cu sabrina salerno/ țopăind în piscină în ‘87”.

Cea de-a doua artă poetică, cea care scoate la lumină și semnificația titlului volumului, și care aduce totodată și un tribut suprarealismului gotic sau noir, este reprezentată, cum era și firesc, de cel de-al doilea poem: „noaptea îmi pun craniul pe masă/ și scheletul decapitat plutește prin apartament/ lovindu-se-ncet de pereți de tavan și ferestre/ sunând ca niște clopoței de vânt/ în timp ce sângele meu desenează un cord/ care bate violent într-un creier”.

Vedem așadar cum poetul își propune să ne introducă în noaptea metafizică sau „mlaștina minții”, așa cum o numește el, pe care o traversează uneori, trăind-o în diverse forme, cum ar fi, spre exemplu (poate cel mai puternic exemplu), conflictul perpetuu pe care acesta îl are cu tatăl său (cel mai probabil într-un registru kafkian, dacă ținem cont și de ilustrarea acestuia în romanul Alergătorul invizibil), conflict ce nu încetează nici după moartea părintelui, ba mai mult, pare că abia acum se dezlănțuie cu adevărat (din punct de vedere al psihanalizei, acest conflict reclamă o analiză mai amplă, dar noi vom rămâne totuși în sfera poeziei și a analizei strict literare): „M-au sunat/ de la cimitir, tată./ Ai făcut ce-ai făcut/ și-ai înălțat bălăriile/ de pe mormânt atât de mult,/ încât din cauza lor/ o parte din oraș/ nu se mai vede./ Le-ai hrănit bine, tată,/ cu seva ta, cu ura ta.../ Recunosc, nu te mai credeam capabil/ de vreo ripostă. Ești tare, tată,/ războiul continuă!/ Duminică trec pe la tine/ cu foarfecă, săpăligă, mănuși.../ Nu-mi permit să fiu amendat./ Toată lumea îmi spune/ că erai un tip plin de viață,/ de unde rezultă că problema-i/ la mine, că n-am fost în stare/ să te iubesc, numai că nu e așa/ dar ce sens mai are să spun, să explic?!/ Duminică vin, o să smulg buruiana din tine, să te smulg și pe tine de-acolo nu pot, rămâne să ne războim astfel,/ tu de acolo, eu de aici,/ încă de-aici, tată, încă de-aici”.   

În „mlaștina minții” ar fi fost aproape nefiresc dacă tema morții nu s-ar fi întrupat și în gânduri suicidale, ca în flash-poemul: „mănânc mere/ cu sâmburi cu tot/ sâmburii ăștia/ am auzit/ conțin un pic de/ cianură”, sau în speranța unei morți violente menite să elibereze poezia din chingile depresiei: „viața mea/ e un acvariu/ pe care scrie cu ojă/ atlantic// peștișorii aurii/ cu chipul lui/ marylin monroe/ îmi cântă/ ca în poemul lui/ morgenstern/ happy birthday/ mr. president// zâmbesc știrb/ aștept să explodez/ ca jfk în `63/ să stropesc/ peretele de sticlă/ cu poezie”; sau dacă perspectiva dragostei nu ar produce efecte aparent catastrofale: „te-ai oprit o clipă în fața mea,/ de parcă m-ai fi privit.// am simțit o dislocare/ ceva ca o alunecare de teren”.

Un înțeles adânc se ascunde și în cele două poeme din finalul volumului, în care poetul se obiectivizează, vorbind despre sine la persoana a treia, ca și cum ar vorbi despre un străin pe care îl urmărește din afară. Sunt poeme ce trădează nu atât o stimă de sine exagerată, așa cum poate ar fi unii cititori tentați să creadă, ci mai curând o nevoie acută de dedublare, de eliberare din sine, de evadare din acea noapte metafizică.

Ciprian Măceșaru ne oferă prin intermediul volumului său de poeme, Corpuri de întunecat, o poezie a angoasei, a luptei interioare, dar totodată și una a lucidității, a prezenței de spirit, a recunoașterii de sine și a autocriticii. Deși este vorba doar despre sine în acest volum, nu regăsim nimic narcisic, totul fiind mai curând terapeutic, ceea ce face ca această carte să fie una cel puțin necesară tuturor celor ce traversează propriile „mlaștini ale minții”.