Un curcubeu de poezie, un pariu câștigat, un manifest cât se poate de pașnic

Cronica volumului Poemul curcubeu – un experiment de Robert Șerban

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018). A publicat de asemenea și mai multe volume de interviuri. Este prezent în numeroase antologii, atât cu poezie cât și cu proză, atât în țară cât și în străinătate, fiind tradus în numeroase limbi, printre care germană, maghiară, poloneză, cehă, engleză, franceză, spaniolă, italiană sau macedoneană.

Cea mai recentă apariție editorială a sa, cartea Poemul curcubeu – un experiment, apărută anul acesta la editura Casa de pariuri literare, a luat naștere nu doar în urma unui experiment, așa cum menționează titlul, ci și ca un pariu pe poezie, care s-a dovedit câștigător, dar și ca o formă cât se poate de pașnică și constructivă de protest, îndreptat înspre cei care cred că poetul este un individ total inutil societății. Mai exact, Robert Șerban și-a propus ca în ziua de sâmbătăt, 12 octombrie 2019, să realizeze un performance și să scrie poezie timp de opt ore în continuu, pe o bobină de hârtie tipografică, folosind pentru fiecare vers câte o carioca de altă culoare, pentru a puncta astfel și dimensiunea estetică a poeziei. Frumoasa nebunie s-a întâmplat la Galeria Pygmalion din Timișoara, în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spațiu din Timișoara, purtând denumirea „Ziua de lucru a poetului”. După opt ore de scris, au rezultat 15 metri de poezie, transformați ulterior în volumul de față, care beneficiază inclusiv de o variantă videobook și una audiobook, ambele disponibile prin scannarea unor QR-Coduri.

Poemul curcubeu începe, conform mărcii înregistrate Robert Șerban, cu un paradox: pune în lumină, aducându-le un elogiu cât se poate de sincer, aș spune chiar naiv de sincer, întunericul, umbra și clar-obscurul, specifice tuturor serilor și nopților din România perioadei comuniste: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ și puteam să citesc// aprindeam felinarul/ pe care ai mei îl primiseră de la bunici/ ei aveau mai multe/ fiindcă și la țară se lua lumina/ doar că acolo nu fusese curent electric/ dintotdeauna/ iar felinarele astea erau moștenite/ de la străbunici”.

Așadar, Robert Șerban a ales să scrie opt ore încontinuu despre copilăria sa, desfășurată în perioada comunismului, și să descrie o parte dintre greutățile vieții din acele vremuri negre. Ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că acesta reușește, la cei cincizeci de ani ai săi, să își reactiveze nu numai vocea, ci și atitudinea naivă a copilăriei, pe tot parcursul poemului neregăsindu-se nicio urmă de ură, de ranchiună, de frustrare legate de neajunsurile vieții din copilărie, pe care de bună seamă că le va fi privit și critic, retroactiv, odată cu înaintarea în vârstă și cu descoperirea adevărului din spatele restricțiilor impuse la vârsta „fericită, fără minte”. În tot ceea ce povestește el nu se simte decât un ocean de seninătate.

Pe negândite, poemul care începe cu evocarea copilăriei se transformă într-un bildungspoem, dacă este permisă construcția, astfel încât îl întâlnim și pe Robert Șerban adolescentul îndrăgostit, care ajunge inevitabil să sufere din dragoste, dar și pe Robert Șerban tânărul militar, participant cu arma în mână la Revoluția din decembrie 1989. Dar și când povestește despre aceste episoade mai puțin fericite, desfășurate la o vârstă ce se cam bate cap în cap cu naivitatea cea dintâi (nu și cu cea de-a doua), poetul își păstrează un calm de nezdruncinat, din vocea lui nerăzbătând decât o infinită și duioasă nostalgie, poate și un strop de autoironie: „sfâșiat între iubire matematică și română/ între meditații pagini cu probleme/ și exerciții din gazetă/ versuri lacrimi și scrâșnete de dinți/ am luat Treapta cu brio-ntre primii/ și am căutat-o pe Mona mea/ glorios și cu vocea puțin mai groasă/ însă ea se măritase între timp/ cu un ofițer/ de la unitatea unde taică-su era ceva comandant// eu am supraviețuit/ Ceașescu a murit împușcat în timp ce/ eram soldat și eram înarmat până în dinți/ cu un pistol mitralieră 150 de gloanțe și o baionetă/ dar nici măcar un foc n-am tras/ și oricum el nu venise în Craiova/ unde făceam armata și unde/ convins că vom fi atacați de teroriști/ convins că vom arunca în aer combinatul chimic/ convins că vom fi bombardați de mercenari arabi/ convins că securiștii vor contraataca peste noapte/ convins că voi muri/ mi-am scris pe un petic de hârtie testamentul/ și l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ în cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus monedele de 1 leu și 3 lei/ ca să-mi apere inima)// aveam o dorință  mică micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile”.

De bună seamă că tonul acesta calm și lipsa oricărei tendințe de frustrare vin din faptul că, odată cu trecerea timpului, poetul s-a maturizat, s-a înțelepțit, a ajuns să înțeleagă că unele lucruri s-au întâmplat în felul respectiv pentru că așa era contextul de moment, și mai ales că, nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat, indiferent de câtă ură și resentiment ai nutri pentru trecut. O atitudine sănătoasă, care l-a ajutat pe Robert Șerban să devină ceea ce este astăzi, unul dintre cei mai lucizi poeți contemporani, puternic ancorat atât în realitatea imanentă cât și în cea transcendentă, așa cum se vede foarte bine și din volumele anterioare, ceea ce îl face totodată și unul dintre cei mai senini scriitori ai momentului, printre puținii capabili să mai aducă ludicul la nivel de artă poetică sau de poezie adevărată.