O gaură în cearșaful alb

 

Cronica romanului Urmuz. Cei dintâi trăzniți de Alexandru Vakulovski

(Editura Polirom, 2021)

 

Colecția Biografii romanțate a celor de la Polirom a ajuns la primul jubileu, la volumul cu numărul zece din serie, dedicat cum nu se putea mai potrivit lui Urmuz. Iar pentru a picta cu litere povestea vieții acestui personaj unic a fost desemnat, îndrăznesc să spun din nou, cum nu se putea mai potrivit, Alexandru Vakulovski, devenit la rândul său un personaj. Nu voi mai lungi cuvântul prezentând biografia lui Urmuz, și nici pe cea a lui Alexandru Vakulovski, fiind convins că niciunul dintre ei nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Voi intra direct în prezentarea romanului sau pentru a păsta denumirea oficială, a biografiei romanțate, spunând dintru început că Alexandru Vakulovski a avut inspirata idee de a îl reanima pe Urmuz, optând pentru o estetică narativă în vecinătatea celei urmuziene. Am spus vecinătatea, pentru că este cât se poate de evident faptul că el nu și-a propus niciun moment să scrie exact ca Urmuz, ci doar să fie aproape urmuzian în exprimare. Ca și cum însuși Urmuz, luând pâlnia lui Stamate, a picurat prin ea asupra lui Vakulovski o singură picătură de urmuzianism, cât să nu îi înece acestuia vocea literară personală. Iar acest lucru a fost de foarte bun augur, întrucât autorul reușește să creeze acea atmosferă menită să te introducă cât mai lin și mai firesc în lumea lui Urmuz. Iar când spun „lumea lui Urmuz” am în vedere două aspecte: pe de o parte lumea personajelor acestuia, care a existat în mintea sau/și în fantezia sa, precum și lumea literară concentrată în jurul său, pentru că, trebuie să recunoaștem, toată avangarda românească și-a tras seva din „trăznăile” literare ale lui Urmuz. Iar Alexandru Vakulovski are grijă să pună reflectorul pe ambele laturi ale lumii lui Urmuz.

De asemenea foarte inspirată mi s-a părut abordarea „cronologică” a vieții lui Urmuz: primul capitol dedicat nașterii, cel de-al doilea dedicat morții. Ca și cum despre Urmuz ar fi suficient să spui că s-a născut și a murit. Dau nu. Sunt convins că Alexandru Vakulovski a optat pentru această abordare strict pentru a scăpa cât mai repede de „dimensiunea birocratică” a biografiei acestuia, pentru a putea apoi să se joace în voie cu anii săi de maximă creativitate literară. De altfel, atemporalitatea lui Urmuz este sugerată foarte bine încă din primele paragrafe ale cărții, în care sunt prezentate atât locul în care avea să moară Urmuz, cât și pe Urmuz însuși, aflat încă în stadiul intrauterin, cel din ziua de 17 martie 1883, puțin înainte de a veni pe lumea aceasta: „Aici toate se întâmplă deodată. Dar nimeni nu se grăbește. Aici e Uniunea, chiar dacă la prima vedere ai spune că e o bodegă, un bufet de pe Kiseleff sau terasa cu mici și bere de la muzeul Literaturii sau La castel, unde chelnerii bătrâni, plini de sine și amabili îi servesc pe cei care citesc ziare sau pe tinerii gălăgioși, obosiți, care își numără continuu monedele. (...) Cei doi au făcut o gaură în cearșaful alb și ud de pe podea. Ambii sunt mustăcioși, dar poartă mustața diferit. Unul o ține sub ochelari, e destul de stufoasă și cu vârfuri ascuțite, celălalt e cu mustața mai simplă, pieptănată, sub o coafură cu cărare pe mijloc. Primul are șaizeci de ani, iar al doilea are patruzeci. Ar putea avea cât vor, dar nu-i interesează. Sunt și alții prin preajmă: mai aproape, mai departe, atrași sau respinși de cercurile de interese. Nu foarte departe e alt mustăcios, Mihail, prins de fiecare fir de păr, de toate degetele și de încheieturi cu sfori legate de poporul român. El stă în fund, le încâlcește și le descâlcește și încearcă în zadar să manevreze poporul, care doar se rostogolește dintr-o parte în alta și trage la rândul lui de sforile care îl dezechilibrează pe mustăcios.

- Mai dă-le dracului, Doamne iartă-mă, dar chiar așa,bădiță Mihai, îi spune un bărbos masiv dintr-un butoi de lemn plin cu apă, înconjurat de sute de pisici. Mai odihnește-te, că meriți, s-or descurca ei  și fără matale, că doar n-ai tras de sfori de când a apărut.

- L-aș mai lăsa, Ioane, dar el nu mă mai lasă. Matale ești înconjurat de pisici, dar uită-te la mine!” (De prisos să spun cine erau mustăciosul Mihail și bărbosul Ion. Așa-i cu atemporalitatea asta).

Mă voi opri puțin și asupra modului în care Alexandru Vakulovski alege să ilustreze sinuciderea lui Urmuz. Acesta înaintează teoria foarte frumoasă conform căreia, în timp ce glonțul pornea pe țevă, spre tâmpla lui Urmuz, acesta deja se căia pentru gestul său, fapt ce îl scoate de sub învinuirea de sinucigaș, și îl absolvă de chinurile veșnice ale iadului, rezervate, conform învățăturii creștine, celor ce aleg să își pună capăt zilelor. Și poate chiar așa a și fost. Altfel cum se explică prezența sfinților din jurul său, din acel moment: „În timp ce codobatura scoate mai multe hârtii și le dă sticletelui, sfinții se apropie de păsări, unii plâng, alții suflă aer cald spre ele, dar se pare că niciuna dintre ele nu observă norul care le-a înconjurat. Nu observă nici măcar pasărea mare, strălucitoare, care își penește aripile și strigă ceva spre căpșorul codobaturii:

- Poate nu trebuie? Mai încearcă sticletele.

- Poate nimic nu trebuie niciodată, îi răspunde codobatura și scoate revolverul STM, îl îndreaptă spre cap și, în timp ce apasă, deja se căiește.

Mai departe, codobatura vede tot de sus, când pasărea mare reușește în ultimul moment s-o prindă în aer, iar sfinții, cu toții, răsuflă ușurați”.

În restul capitolelor, Alexandru Vakulovski, așa cum am mai spus, se joacă de-a Urmuz, și o face cu o vioiuciune și o detașare de invidiat. Îi ilustrează în manieră la fel de cvasiurmuziană și pe prietenii lui Urmuz, pe actorul și dramaturgul George Ciprian, care declama prin baruri și în special la Capșa, fragmente din scrierile bizare ale lui Urmuz, pe Sașa Pana, pe Stephan Roll, pe tatăl acestuia, patronul Lăptăriei lui Enache, pe Tristan Tzara, pe Victor Brauner, pe Geo Bogza și pe toți ceilalți implicați în „afacerea” avangardei românești.

Ceea ce reușește să facă Alexandru Vakulovski în această biografie romanțată este mai mult decât să ilustreze viața unui scriitor. El realizează aici radiografia unei lumi, a unei epoci literare, anume a avangardei românești, cartea sa putând fi o rampă de lansare pentru toți cei ce încă nu au fost interesați de acest fenomen literar, oferindu-le de altfel și bibliografia necesară pentru a pătrunde și a înainta în tainele acestuia.

În ceea ce-l privește pe Urmuz, aș mai spune doar că Alexandru Vakulovski a reușit să ni-l readucă la viață strict pe cel ce a fost Urmuz, scriitorul-personaj. De remarcat faptul că acesta nu scrie mai nimic despre viața lui Dem. Demetrescu-Buzău, ajutorul de grefier, altfel spus despre identitatea civilă, oficială a lui Urmuz. Poate unii îi vor reproșa această „omisiune”. Eu zic însă că între Urmuz și Dem. Demetrescu Buzău, în afară de un trup și un act de identitate, nu mai exista nicio legătură, astfel încât, doar scriind strict despre Urmuz, îl putea ilustra așa cum a fost el cu adevărat, ca scriitor și... fenomen literar.