miercuri, 22 septembrie 2021

Poeții și Margareta, o poveste realistă a zilelor noastre

Cronica romanului Margareta noastră de Dumitru Crudu

(editura Cartier, 2021)




Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015), 5 poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017) și Vaci ale domnului  (editura Casa de Pariuri Literare, 2018). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (roman, editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (roman, editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Salutari lui Trotki (proză scurtă, editura Univers, 2016), Moartea unei veverițe (proză scurtă, editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (roman, editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003), Concert la violă pentru câini (editura Xerox, 2005) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent roman semnat de Dumitru Crudu, Margareta noastră (editura Cartier, 2021).

Încă din pagina de gardă, autorul ne întâmpină cu un text ce ar putea fi considerat în egală măsură, atât un disclaimer cât și o dedicație, în care ne dezvăluie că inițial și-a dorit să scrie un roman în care să ilustreze viața poetului Eugen Cioclea, dar că pe negândite, personajul său s-a despărțit mult prea mult de prototip, astfel încât a primit un nou nume, Marius Terebnea, și un destin de sine stătător.

Dintru început trebuie spus că noul roman al lui Dumitru Crudu are în centrul său un pseudo-triunghi amoros format din: personajul narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, poetul – fenomen, Marius Terebnea și Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/ amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în timpul facultății, sentiment ce nu l-a părăsit însă niciodată pe de-a-ntregul. Drumurile celor trei se întretaie de nenumărate ori, și de fiecare dată sentimentele și stările resimțite de fiecare în parte, în raport cu ceilalți doi, par a fi cu totul altele, de la dragoste la ură, de la nostalgie la suferință, de la admirație la negație, de la dezicere la dorință, dar indiferent de culoarea sentimentelor, nuanța rămâne constantă: intens.  

În plan secund se profilează întreaga lume literară basarabeană, pigmentată de intrigi, orgolii, mediocrități și bineînțeles de perpetuu conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB-iști și românofili/ unioniști, precum și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor basarabeni, confrații lor din România. Interesant este faptul că printre scriitorii urmăriți de Dumitru Crudu în acest roman se află inclusiv... Dumitru Crudu, care este aici un scriitor marginalizat, considerat de colegii de condei ca fiind lipsit de orice talent și de orice perspectivă (Să fie oare doar dorința autorului de a se detașa de sine sau și unele reminiscențe din trecutul real? Greu de spus!).

Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest nou roman al lui Dumitru Crudu este tonul în care este scris. Deși sunt ilustrate fapte fie de-a dreptul reprobabile, cum ar fi: beții crunte, intrigi, turnătorii, încăierări, crime, adulteruri, sau doar situații cu o încărcătură emoțională negativă, cum ar fi: divorțuri sau iubiri nedeclarate, toate acestea sunt povestite cu un fel de melancolie, cu un sentiment de tristețe amară, de regret și neputință, ca și cum autorul nu ar scrie decât despre cei mai umiliți și obidiți oameni sărmani din Basarabia. Și nu întâmplător am folosit cele două referințe directe la opera lui Dostoievski, ci pentru a semnala și acest fapt, că personajele create de Dumitru Crudu au ceva din aura celor dostoievskiene, și anume acel tragism, uneori patetic, alteori revoltător, par a fi atinse de o soartă rea care îi ține captivi, nelăsându-i să iasă la lumină indiferent ce ar face.

Un fapt de-a dreptul inedit este acela că romanul beneficiază de două finaluri diferite și nu mai puțin de douăsprezece anexe, care nu sunt altceva decât paranteze ceva mai ample, ce aduc lămuriri asupra unor episoade controversate din corpul de bază al romanului. Aspectul este cu atât mai interesant cu cât, undeva spre finalul inițial al poveștii, personajul-narator este premiat de mai marii filialei Chișinău a USR pentru un roman intitulat Anexe, care se pare că avea în vedere amendarea faptului că de cele mai multe ori, esențialul, atât în literatură cât și ăn viață, este lăsat în afara problemei, în secțiunea umilă dedicată diverselor „anexe”, adeseori ignorate de „cititorii” mult prea distrați. De asemenea, tehnica aceasta mi-a amintit de un roman al unui scriitor sârb, construit într-o manieră similară, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, de Milorad Pavić.

Revenind la Dumitru Crudu trebuie spus că acesta reușește și în romanul să cel nou, Margareta noastră, să își păstreze blazonul curat, în sensul că rămâne fidel stilului care l-a consacrat atât în proză cât și în poezie, stil ce ar putea fi definit prin trei caracteristici majore, și anume: coborârea în stradă, printre oamenii comuni, fie ei de la sat sau de la oraș, dozajul ideal al cuvintelor și al expresiilor folosite de personajele sale, astfel încât povestirea și subiectul ales să pară cât mai veridice, și nu în ultimul rând vocea narativă marcată de un fel de empatie, ca și cum fiecare personaj pe care îl crează ar fi de fapt cel mai drag om din viața sa, alături de care rămâne și suferă sau se bucură până la final, complet dezinteresat, fapt ce sporește și mai mult realismul textelor sale. Parafrazând titlul unui roman de Mihail Lermontov, Dumitru Crudu este un scriitor al timpului său și totodată al semenilor săi.  

 

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu