Cronica romanului Margareta noastră de Dumitru Crudu
(editura Cartier, 2021)
Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, R.
Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de
poezie: Falsul Dimitrie (editura
Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de
poezie, dintre care amintesc de: Șase
cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45,
1995), La revedere, tată (editura
Tracus Arte, 2015), 5 poeme din Rotterdam
(editura Charmides, 2017) și Vaci ale
domnului (editura Casa de Pariuri
Literare, 2018). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (roman, editura
Tracus Arte, 2012), Un american la
Chișinău (roman, editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Salutari lui Trotki (proză scurtă,
editura Univers, 2016), Moartea unei
veverițe (proză scurtă, editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (roman, editura Humanitas,
2019) și Margareta noastră (editura
Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor
(editura Arc, 2001), Alegerea lui
Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003), Concert la violă pentru câini (editura Xerox, 2005) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura
Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii:
Bătrâna de 11 ani (editura Prut
Internațional, 2015) și Vrabia din geantă
(editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema
Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit
numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o
serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă,
poloneză, sârbă sau suedeză.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent
roman semnat de Dumitru Crudu, Margareta
noastră (editura Cartier, 2021).
Încă din pagina de gardă, autorul ne întâmpină cu un text
ce ar putea fi considerat în egală măsură, atât un disclaimer cât și o dedicație, în care ne dezvăluie că inițial și-a
dorit să scrie un roman în care să ilustreze viața poetului Eugen Cioclea, dar
că pe negândite, personajul său s-a despărțit mult prea mult de prototip, astfel
încât a primit un nou nume, Marius Terebnea, și un destin de sine stătător.
Dintru început trebuie spus că noul roman al lui Dumitru
Crudu are în centrul său un pseudo-triunghi amoros format din: personajul
narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, poetul – fenomen,
Marius Terebnea și Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/
amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în
timpul facultății, sentiment ce nu l-a părăsit însă niciodată pe de-a-ntregul. Drumurile
celor trei se întretaie de nenumărate ori, și de fiecare dată sentimentele și
stările resimțite de fiecare în parte, în raport cu ceilalți doi, par a fi cu
totul altele, de la dragoste la ură, de la nostalgie la suferință, de la
admirație la negație, de la dezicere la dorință, dar indiferent de culoarea
sentimentelor, nuanța rămâne constantă: intens.
În plan secund se profilează întreaga lume literară basarabeană,
pigmentată de intrigi, orgolii, mediocrități și bineînțeles de perpetuu
conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB-iști și românofili/ unioniști, precum
și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor
basarabeni, confrații lor din România. Interesant este faptul că printre
scriitorii urmăriți de Dumitru Crudu în acest roman se află inclusiv... Dumitru
Crudu, care este aici un scriitor marginalizat, considerat de colegii de condei
ca fiind lipsit de orice talent și de orice perspectivă (Să fie oare doar
dorința autorului de a se detașa de sine sau și unele reminiscențe din trecutul
real? Greu de spus!).
Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest nou roman
al lui Dumitru Crudu este tonul în care este scris. Deși sunt ilustrate fapte
fie de-a dreptul reprobabile, cum ar fi: beții crunte, intrigi, turnătorii, încăierări,
crime, adulteruri, sau doar situații cu o încărcătură emoțională negativă, cum
ar fi: divorțuri sau iubiri nedeclarate, toate acestea sunt povestite cu un fel
de melancolie, cu un sentiment de tristețe amară, de regret și neputință, ca și
cum autorul nu ar scrie decât despre cei mai umiliți și obidiți oameni sărmani
din Basarabia. Și nu întâmplător am folosit cele două referințe directe la
opera lui Dostoievski, ci pentru a semnala și acest fapt, că personajele create
de Dumitru Crudu au ceva din aura celor dostoievskiene, și anume acel tragism,
uneori patetic, alteori revoltător, par a fi atinse de o soartă rea care îi
ține captivi, nelăsându-i să iasă la lumină indiferent ce ar face.
Un fapt de-a dreptul inedit este acela că romanul
beneficiază de două finaluri diferite și nu mai puțin de douăsprezece anexe,
care nu sunt altceva decât paranteze ceva mai ample, ce aduc lămuriri asupra
unor episoade controversate din corpul de bază al romanului. Aspectul este cu
atât mai interesant cu cât, undeva spre finalul inițial al poveștii,
personajul-narator este premiat de mai marii filialei Chișinău a USR pentru un
roman intitulat Anexe, care se pare
că avea în vedere amendarea faptului că de cele mai multe ori, esențialul, atât
în literatură cât și ăn viață, este lăsat în afara problemei, în secțiunea
umilă dedicată diverselor „anexe”, adeseori ignorate de „cititorii” mult prea
distrați. De asemenea, tehnica aceasta mi-a amintit de un roman al unui
scriitor sârb, construit într-o manieră similară, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, de Milorad Pavić.
Revenind la Dumitru Crudu trebuie spus că acesta reușește
și în romanul să cel nou, Margareta
noastră, să își păstreze blazonul curat, în sensul că rămâne fidel stilului
care l-a consacrat atât în proză cât și în poezie, stil ce ar putea fi definit
prin trei caracteristici majore, și anume: coborârea în stradă, printre oamenii
comuni, fie ei de la sat sau de la oraș, dozajul ideal al cuvintelor și al
expresiilor folosite de personajele sale, astfel încât povestirea și subiectul
ales să pară cât mai veridice, și nu în ultimul rând vocea narativă marcată de un
fel de empatie, ca și cum fiecare personaj pe care îl crează ar fi de fapt cel
mai drag om din viața sa, alături de care rămâne și suferă sau se bucură până
la final, complet dezinteresat, fapt ce sporește și mai mult realismul textelor
sale. Parafrazând titlul unui roman de Mihail Lermontov, Dumitru Crudu este un
scriitor al timpului său și totodată al semenilor săi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu