Perpetua oscilare între melancolie și teribilism

Cronica volumului de debut Părul de pisică de Elena Simion

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Elena Simion (născută în 1997) este absolventă a Facultății de Litere din Iași, secția Limbă și Literatură Germană-Engleză. Face parte din proiectul cultural Cozy Poetry Night, înființat la Iași, extins ulterior și în alte orașe ale țării. După o serie de apariții în reviste literare și platforme culturale on-line, în anul 2021 debutează cu volumul de poeme Părul de pisică, la editura Casa de pariuri literare. Volum asupra căruia mă voi apleca în cele ce urmează.

Pentru început aș vrea să facem cunoștință cu poezia Elenei Simion, drept pentru care voi reda aici poemul ce deschide volumul, întrucât comportă trăsăturile unei veritabile arte poetice, în sensul că din versurile acestuia irizează mai toate coordonatele ce descriu într-un fel sau altul maniera sa de a scrie poezie: „undeva în lume soarele e mai puternic/ iar cineva are sensibilitate la lumină// în primul an de facultate a trebuit să/ îmi conving cumva profesoara de literatură/ că nu am luat droguri înainte de curs/ a râs și probabil îți imaginezi/ o femeie frumoasă cu părul lung/ puțin hipiotă./ ai dreptate”.

Coordonatele invocate mai sus ar fi următoarele: discurs cvasi-confesiv cu valențe terapeutice, teme alese din realitatea cotidiană specifice vârstei, preocupărilor și anturajului său, și o perpetuă oscilare între melancolie și teribilism, care se reflectă atât în limbaj cât și în conținutul intrinsec al poemelor. În continuare voi încerca să dezvolt și să edific fiecare dintre aceste coordonate.  

Discursul cvasi-confesiv centrat pe dimensiunea intimistă a propriei persoane, ne descoperă o poetă care, deși tânără, a avut timp să trăiască o sumă generoasă de drame sau traume, pe care inițial le-a înmagazinat în sine, fără a bănui poate efectul nociv al acestui demers propriu adolescenței, ce-i drept, dar care acum o obligă să scoată la iveală sub forma poeziei o serie de dureri și frustrări, de deziluzii și dezamăgiri, pe care, în mod cu totul excepțional, nu se ferește să le spună pe nume, să și le asume, să le treacă în custodie, chiar dacă știe că trebuie să scape cumva de ele: „câteva fețe plânse pe un ecran mic/ îți amintesc/ cum moartea se așează ca o mână de viermi/ sapă șanțuri în creier până/ nu mai ai”; „nu e normal să suferi/ de o boală psihică/ e ok să o crești acasă, dar nu o scoate în public/ aș spune la fel despre copiii urâți/ dar cât timp suntem ipocriți/ ei nu există”; „știam că n-o să meargă/ din egoism îmi bag singură cuțitul în rană/ de la prea mult bine/ nu scrie nimeni”; „uneori carnea mi se strânge pe oase/ nu mai ajung pentru mine/ mi-e teamă că într-o zi care va începe/ și se va sfârși perfect am să mor/ am să mă usuc până mă fac/ praf și am să îmbrac arcurile/ din saltea”.

Asupra temelor alese, despre care am spus că sunt specifice vârstei, preocupărilor și anturajului său, nu voi insista foarte mult, găsind că ține de un firesc al lucrurilor ca tânăra poetă să scrie constant despre consumul de alcool, căruia nu îi dedică nicidecum vreo odă, fiind conștientă de nocivitatea lui, despre examene și restanțe, despre viața de student, despre dezamăgiri în dragoste, despre sex și sexualitate, despre moarte și tentative, din fericire eșuate, de sinucidere. Însă ceea ce mi-a atras atenția la poezia Elenei Simion este infiltrarea printre toate aceste teme din spectrul risipirii, a unor teme prea puțin abordată în poezia tânără de astăzi: familia, copilăria și viața la țară.

Și cu aceasta aș dori să trec și la cea de-a treia coordonată invocată mai sus, la acea perpetuă oscilare între teribilism și melancolie, pe care voi alege să o ilustrez, cu citate alese sper eu pertinent, dispuse alternativ, lăsând pentru final o minimă analiză: „să nu ne mințim/ dacă-ți pune dumnezeu mâna în cap/ e pentru că vrea un blowjob”; „mi-e dor de bunica,/ de ciorapii de lână/ am picioarele mai reci decât carcera în care/ mi-aș dori să putrezească dragnea/ să stea o vreme ca un dinte în spatele aparatului dentar”; „sunt un câine uitat care caută adăpost când plouă/ și uneori mângâiere/ înainte să mor aș vrea/ să mai strig o dată/ muie psd”; „să nu ne mai judece dumnezeu/ mai bine făcea praf coasta lui adam/ și o trăgea pe nas decât să creeze femeia”; „poate că înainte să mor aș vrea o cină în familie/ să fim la fel de fericiți ca atunci când/ aveam 8 ani și tata a venit de la galați cu de toate/ e fascinant cum ne rugăm de moarte/ ca de mama dimineața/ încă 5 minute”.

Este cât se poate de evident că țintele predilecte ale teribilismelor Elenei Simion sunt religia și politica, două domenii în care cu siguranță a fost foarte dezamăgită de-a lungul timpului (de altfel chiar amintește de preoții care nu fac înmormântări fără bani). Ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant este că în cel puțin două rânduri, teribilismul și melancolia s-au învecinat în structuri imediat alăturate, ceea ce spune destul de multe despre forul interior al poetei, în care se pare că se duce o luptă continuă între nervi și pace, între frustrare și nevoia de mângâiere, între dragoste și ură, ceea ce cumva este normal având în vedere mediul socio-politic în care trăim.

Un alt aspect care mi-a atras atenția la poezia Elenei Simion, și care vine cumva ca o compensație față de orice alte mici neajunsuri, este fluența și forța discursului poetic. Indiferent de temele abordate, poem de poem, ea arată o siguranță de sine uimitoare. Spune tot ce are de spus fără poticneli, cu o asumare totală, ceea ce denotă în ultimă instanță faptul că avem de a face cu o voce puternică, ceea ce este un atu foarte mare ținând seama de faptul că avem totuși de a face cu un volum de debut.

Consider că în Părul de pisică Elena Simion a dat tot ce avea de dat în acest moment, lăsând însă și loc suficient pentru noi surprize, ce vor veni o dată cu următoarele volume, pentru că este cât se poate de clar că sunt șanse generoase ca pe viitor, aceasta să dezvolte alte moduri de abordare a poeziei, ceea ce nu ar fi decât în avantajul său.