Nu doar despre Covid și izolare

 

Cronica volumului de poeme, Spiegel scrie peste tot de Angela Baciu

(Editura Charmides, 2021)

 

Angela Baciu (născută în 1970, la Brăila) este poetă, prozatoare și publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași și a PEN Club România. A publicat până în prezent douăzeci de cărți, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinerețe cu o singură ieșire (2004), Mărturii dintre milenii (2012), Despre cum am ratat o literatură grozavă (2015), mai drăguț decît dostoievski (2017, împreună cu Nora Iuga), Hotel Camberi (2017), Charli. Rue Sainte – Catherine 34 (2017), Mic dejun la Frida (2020). Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de poeme în proză, Spiegel scrie peste tot, apărut la editura Charmides în 2021. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Pandemia de Covid 19, instaurată la noi în primăvara anului trecut, și care pare să nu se mai lase dusă, a generat în primul rând un uriaș val de frică și incertitudine, sentimente pe care oamenii au fost și sunt nevoiți să le gestioneze cum știu ei mai bine astfel încât să rămână pe cât posibil cu mințile întregi. Pentru scriitori soluția pare să fi fost cel mai la îndemână, destul de mulți alegând să-și stingă emoțiile negative mai sus numite în scris. Excepție nu a făcut nici poeta Angela Baciu, iar rodul muncii sale îl reprezintă acest nou volum de poeme în proză, intitulat destul de bizar, Spiegel scrie peste tot, pe care l-a și pecetluit cu un motto foarte sugestiv din opera lui Franz Kafka, un scriitor pentru care izolarea a fost un fel de a doua natură.

Volumul este structurat pe trei secțiuni, încadrate de un prolog și un epilog, fiecare dintre acestea surprinzând modul în care poeta și-a manifestat angoasele în diferite momente ale pandemiei. În prima secțiune, cea intitulată, nu intrați în cercul meu, este descrisă, bineînțeles prima perioadă a pandemiei, cea a lockdown-ului, cea de izolare la domiciliu, în care frica a avut de altfel și cel mai puternic impact asupra tuturor: „a) nu mai #stămacasă, spunem #poartămască #euteprotejezpetine #tumăprotejezipemine când am împlinit 50 a venit coronavirusul nu, nu glumesc! am ieșit cu Tiberiu la o cafea (cine știa atunci) și la două zile s-a dat stare de urgență, adică toată lumea a stat în casă să se protejeze cât a trecut de atunci? un an și ceva... să fim noi sănătoși! în fiecare zi aud sirenele unei ambulanțe semn că e cineva în mare necaz// și acum sirenele îmi intră direct în carne”, În continuare, poeta ne dezvălui o serie de „trucuri” care au ajutat-o să învețe să trăiască în izolare, dintre care cel mai eficient pare a fi fost de departe acela de a-și face un cerc doar al său din camera sa cu (surprinzător) cinci pereți:  „mi-am făcut casă-cerc și astfel mă protejez, nu? Să nu intrați în cercul meu, e doar al meu! aici îmi pot trăi primăvara vara pun răsaduri vorbesc cu trandafirul de ierihon îmi povestește cum e în deșert”.

Cea de-a doua secțiune a volumului, nevoi, temeri, vise fiecare trambulină are coada ei, este pe de o parte cea mai amplă, ca întindere, dar și cea mai bogată în diversitatea formelor de expunere ale senzațiilor și sentimentelor trăite în cea de-a doua fază a pandemiei, cea în care frica aceea viscerală s-a estompat, lăsând loc de manevră altor moduri de a lupta cu angoasele, printre care: visul, imaginația, creativitatea. Tocmai de aceea, în acest ciclu poetic, Angela Baciu ne oferă o paradă a formelor de exprimare artistică, trecându-ne prin onirism, suprarealism, minimalism, expresionism, textualism, douămiism, pe care reușeșete să le și adune la un loc, creând o atmosferă unică, de perpetuă oscilare între vis, realitate și meta-realitatea: „hai să îți povestesc: primisem o brățară știi cu ochiul ăla magic albastru care poartă noroc și-ți ține de deochi. era frumoasă, o purtam lângă ceas și mă tot gândeam la visul de astă-noapte: se făcea că aveam un talisman ruginit cu harta lumii mi l-a dat africanul și tot îl mâzgăleam cu creionul. aici, aici, și aici. mă tot încurca degetarul găsit în sertar, cred că ți-am spus că îl am de la mama, dar să știi că era frumos degetarul, argintat, părea nou.// Și mai era în sertarul din visul meu și un ban găurit, vedeam prin el harta lumii vechi. pe tavan soarele un pescăruș cu aripile strânse”.  

În fine, cea de-a treia și ultima secțiune a cărții, intitulată foarte sugestiv, la telefon, moartea, surprinde revenirea poetei la starea de frică „împământenită” în viața oamenilor, generată de prelungirea pandemiei și de perpetuarea stării generale de incertitudine. Sunt poeme în care tensiunea atinge cote alarmante și în care tentativele de reinstaurare a liniștii interioare par sortite eșecului. Deși sunt imortalizate ultimele zile ale anului trecut, atmosfera nu este nicidecum una de sărbătoare, ci mai curând una de încordare, de așteptare a morții, ce pare cumva inevitabilă: „cum? a trecut miezul nopții? s-a sfârșit anul? adu repede vâscul cum unde e?  în sertarul de jos din bucătărie, hai fuga! și adu și sorcova. deschide larg ușa să intre noul an aruncă și o mână de orez apoi aprinde foclu „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”.// iar sună telefonul./ - cine e? – la telefon, moartea!”.

Cu toate acestea, noul volum al Angelei Baciu nu este doar despre covid sau izolare, acestea rămânând în cele din urmă doar pretexte, doar rame în care se derulează stările, ci mai curând este un volum despre regăsirea de sine, despre gestionarea emoțiilor, despre forța tămăduitoare a visului și a creativității, despre viață și bineînțeles despre moarte, fie ea fizică sau metafizică, simbolică. Poate fi o carte medicament, fiind un bun panaceu pentru izbăvirea de frici și de angoase.

În ceea ce privește dimensiunea estetică, aș zice că Angela Baciu rămâne și în Spiegel scrie peste tot în paradigma pe care a creat-o odată cu Charli. Rue Sainte – Catherine 34 și pe care a perfecțioant-o cu Mic dejun la Frida, ce poate fi definită printr-o perpetuă oscilare între lirism și prozaic, între minimalism și expresionism, manifestată în poeme în cea mai mare parte anamnetice.