Numele ei este Înviere

 

Cronica volumului de poeme, Tranzit prin gara cu miros de tei de Anastasia Coste

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Anastasia Coste (născută în 1996, la Caransebeș) e absolventă a Colegiului Național „Traian Doda” din Caransebeș, și licențiată în limbi și literaturi străine (germană-engleză), având totodată și un master în marketing la Universitatea de Vest din Timișoara. Este membră a Cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara și a frecventat Clubul literar studențesc al UVT. A publicat poeme în revistele Orizont și Actualitatea literară și este prezentă în antologiile Conexiuni (CCS Sibiu, 2018 și 2021) și Înăuntrul sferei (CCS Timișoara, 2018). În anul 2021 îi apare volumul de debut în poezie, Tranzit prin gara cu miros de tei, la editura Casa de pariuri literare. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de debut al Anastasiei Coste este structurat în patru cicluri poetice, fiecare dintre acestea având ca titlu sau motto câte un vers, cu valență de chintesență, ce urmează a se regăsi într-unul dintre poemele componente. De asemenea, fiecare dintre cele patru secțiuni este caracterizată print-un anumit „fir roșu”, printr-o tematică în jurul căreia gravitează toate poemele.

Astfel, în prima secțiune, cea intitulată foarte plastic, între noi a fost o poezie ce n-a existat decât o clipă, sunt cuprinse poeme în care poeta ne vorbește mai mult despre sine, sau mai curând despre anxietățile, fricile, așteptările și dezamăgirile pe care le trăiește, fie față de sine însăși, fie în legătură cu persoana iubită: „am acoperit geamurile și-am încuiat ușa/ am lipit stickere pe marele device-urilor/ am ascuns perna cu pisica/ - părea că mă privește insistent - / am întors icoanele și pozele din rame/ să mă asigur că nu mă urmărește nimic// în oglindă/ îți întâlnesc/ din nou/ ochii negri/ când se dilată/ îți simt răceala”; „tu și eu/ am născut/ o poezie despre-un miez de portocală// mi-ai injectat retina cu scurtmetraje/ am uitat versurile imediat ce le-am scos pe gură/ ai uitat și tu// ți-am să înveți samba/ mi-ai desenat două șine de tren/ la noapte îmi vei face cu ochiul/ când DJ-ul va dezgropa hiturile anilor 2000// între noi/ a fost o poezie/ ce n-a exista/ decât o clipă”.

Secțiunea secundă, omonimă cu întregul volum, este dedicată unor poeme al căror centru de gravitație este melancolia, înțeleasă ca un mănunchi de ecouri ale unor întâmplări sau întâlniri cu oameni și locuri din trecut: „În gara de acasă e un miros amețitor de tei/ Trenul verde staționează două minute// Găsesc ceva trist din mine aici -/ Aștept să mă aștepte cineva// E miros de tei și de rămas bun/ Trenul verde păstrează imaginile/ Cusute între covoarele din hol,/ Agățate de paturi cu lenjerii albe// Mi-a înghițit nopțile/ Și sendvișurile mâncate pe fugă// Acolo ne-am făcut planuri de viitor/ Am îmbrățișat-o pe Viși/ Aripile-i roșii/ Imitau îmbrățișarea lui Iuda// O clipă mai târziu,/ Trenul verde pleca mai departe/ Drapelul încă flutură/ În gara cu miros de tei”.

Tot sub semnul unui fel de melancolie stă și cea de-a treia secțiune a cărții, intitulată, dacă mai treci pe-aici, să-ți amintești. Doar că poemele cuprinse în aceasta sunt în marea lor majoritate poeme-acatist, scrise în memoria unor persoane dragi trecute la cele veșnice. Sunt poeme de o sensibilitate aparte, din care izvorăște acea pietate cu care intri într-o biserică sau într-o capelă mortuară. Ceea ce atrage însă atenția la poemele in memoriam ale Anastasiei Coste este faptul că moartea nu este ilustrată ca o tragedie, ca o pierdere iremediabilă ci doar ca o despărțire temporală, ca o trecere, și mai ales, în cel mai curat spirit creștin, ca o trecere în veșnicie și ca o promisiune a învierii: „sub bradu-mpodobit/zace-un tânăr mort/ se cântă colinde și Hristos a-nviat/ azi s-a născut în veșnicie”.

Atmosfera de pridvor de biserică se va menține și în secțiunea finală a volumului, intitulată foarte sugestiv, în așteptarea unui arc-en-ciel care anunță ieșirea, în care poeta se reîntoarce la sine și își zugrăvește un autoportret din cuvinte. Dar spre deosebire de cea din prima parte a volumului, anxioasă și cumva dezamăgită de viață, aici ni se descoperă o Anastasia demnă de însemnătatea numelui său, care în limba greacă înseamnă „înviere”, o Anastasia ce iubește viața pe care o vede ca un dar de la Dumnezeu: „Mă numesc înviere/ și m-am născut s-aprind făclia lumii/ așa mi-a spus duhovnicul/ la două luni de la incident// m-am abătut de multe ori/ prin lanuri de porumb, strigând/ că norii s-au transformat în aur// m-am îndrăgostit de valuri!/ și viața mea scufundată-n mare/ e o înșiruire de bilete fără loc// în final, soarele se va așeza pe-o aripă/ aștept să mă întrebi pentru ultima dată:/ tu cum mai stai cu răsăriturile?”.

 Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt poezia Anastasiei Coste din acest volum de debut, acel cuvânt ar fi „curaj”. Pentru că mi se pare un gest de mare curaj să scrii atât o poezie cu irizări religioase într-o epocă în care masele se lasă tot mai mult vrăjite de mirajul secularismului, cât și o poezie cuminte, ca limbaj, mesaj și atmosferă, într-o perioadă în care paradigma poeziei tinere este centrată pe ideea de a șoca (ceea ce, în cazul în care șocul este susținut și argumentat, nu este necesarmente rău). Poezia ei vine, desigur, în descendența celei a lui Moni Stănilă (care de altfel o și girează cu un frumos cuvânt critic pe coperta a patra), păstrând însă și o generoasă notă personală, manifestată mai cu seamă în sfera imaginilor poetice pe care grefează sentimentul religios, și mai ales în atmosfera candidă pe care o crează (și în care se desparte de Moni Stănilă, care a mizat de la început pe un discurs ceva mai incisiv, specific douămiismului, în vogă la momentul debutului său).

Anastasia Coste este fără îndoială o figură aparte în peisajul literar contemporan, poezia ei putând fi catalogată drept o insulă de liniște și echilibru în apele învolburate ale poeziei tinere de astăzi. Volumul ei de debut, Tranzit prin gara cu miros de tei, este unul de o certă valoare literară, atât la nivelul conținutului, cât și al construcției poetice, fiind totodată și garanția unui traseu sinuos, dar întotdeauna ascendent.