Odiseea ispitirilor

 

Cronica volumului Dea. Epicus brevis de Călin Dengel

(Editura Creator, Brașov, 2020)

 

Poetul Călin Dengel (n. 1981), membru al Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură a Municipiului Ploiești și al Cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus”, a debutat în anul 2012 cu volumul de poezie Tellus, editura Grinta din Cluj-Napoca, colecția „Poezia 9”, sub pseudonimul Călin Derzelea, la care va renunța în anul 2015. În anul 2016 îi apare cel de-al doilea volum de versuri, Urbis, în colecția „Q poem”, la editura Paralela 45 din Pitești, iar în 2020 vede lumina tiparului și cel de-al treilea volum de poezie, intitulat Dea. Epicus brevis, apărut la editura brașoveană, Creator. 

Acest nou volum, Dea. Epicus brevis, având și un titlu cu rezonanță în lumea antică latină, este unul cel puțin inedit, în primul rând prin prisma faptului că este conceput sub forma unui lung poem în proză, dar nu unul oarecare, ci unul ce vine, din punct de vedere estetic și stilistic, în descendența primelor poeme ale lumii, Epopeea lui Ghilgameș, Ramayana și Mahabharata sau Iliada și Odiseea. Asemănarea cea mai puternică este chiar cu poemul primordial, Ghilgameș, prin aceea că și Călin Dengel își „scrijelește” povestea pe tablete, mai exact pe un număr de opt astfel de tablete, care sunt practic unități tematice menite să marcheze punctele de tensiune în derularea poveștii, sau mai bine spus a odiseei.

Din prima tabletă aflăm că povestea s-a petrecut într-un illo tempore arhetipal, într-o vreme în care zeii ce sălășluiau în tăria cerului își revărsau, cu sau fără motiv, mânia asupra oamenilor, într-o manieră de-a dreptul diluviană: „A curs din cer, zile la rând, mânia zeilor, orbi am fost, uzi și răsuciți, am uitat de inimile scăldate în otrava îngerilor, am uitat desfătarea stelei și dulceața cărnii, nici mai buni sau mai drepți nu am fost. Umbrele își întindeau pânzele în noi, nu mai îndrăzneam să ne potrivim ochii, am secat pe dinăuntru ca ulcioarele sparte, iar vorbele bune au scăpătat pe buze. Ca animalele știam de muncă, nutreț și adăpat”.

Aflăm apoi și despre existența personajului principal, naratorul epopeii, rămas anonim, un voinic ce îndrăznește să consulte „mașina știutoare de răspunsuri”, pentru a vedea când va veni mântuirea mult dorită, dar care în locul oricărui răspuns, se trezește ținta unei sarabande de ispite, aduse de o pasăre rea: „Aripile afurisite îmi dădeau târcoale, cu trufie mă priveau din toate părțile ochii vrăjmășiei. Departe de lumini, mă împingeau, în cea mai adâncă spărtură a negurei. Acolo rânjetul cel vechi și înveninat își făcu loc în urechile mele șoptind apăsat ispita”.

Urmează o pleiadă de ispitiri, amintind de cele din Eden, din Quarantania, din pustia Egiptului sau din Olimp. Dar cum eroul nostru nu este nici Adam, nici Hristos, nici Sfântul Antonie, nici Hercule, ci un simplu anonim (în mod clar anonimatul acesta denotă faptul că el este un simbol al omului comun, supus ispitelor), mai cade în înșelare, se mai trezește la realitate, se mai căiește, se mai revoltă, mai dă cu tifla păsării celei rele și celorlalte creaturi ce aduc ispitirile, ce-i vizează atât rezistența fizică, cât și pe cea spihică și spirituală, dar cum necum rezistă până în momentul providențial în care apare pasărea cea bună, cea menită să îl salveze și și să restabilească ordinea răsturnată prin mânia zeilor, pe care o întâmpină cu o cântare de slavă: „Mărire aripilor tale, cu pene de sider! Mărire ghearelor tale de oțel! Mărire clonțului tău ascuțit! Mărire ochiului tău de jar! Zborul să-ți fie lăudat și veșnic peste creștetele noastre! Fă-mă hrana ta! Nu lăsa viermilor lumii acesteia, să mă roadă până la ultima fărâmă. Du-mă cu tine în ceruri! Înalță-mă unde îți aprinzi ochiul! Așa am strigat cu toată puterea, iar ultima înghițitură cu ultima suflare se isprăviră”. 

Din păcate, mântuirea nu i-a venit în acel moment, căci pasărea mântuitoare avea și ea în plan să îi pună la încercare credința, destoinicia și tăria sufletească și trupească. Dar până la urmă epopeea ispitirilor se sfârșește și eroul nostru reușește să scrie această istorie și să o lase moștenire urmașilor săi, spre a le fi întărire întru ispite, însă nu mai înainte de a se fi transformat la rândul său în pasăre. Privită prin prisma evangheliei apocrife atribuită apostolului Toma, în care se spune că „Fericit este leul pe care omul îl va mânca, căci leul va deveni om; și blestemat este omul pe care leul îl va mânca, căci leul va deveni om”, sugerând prin aceasta că vânătorul și vânatul fac schimb între ei de naturi, se poate afirma că eroul devine pasăre ca urmare a faptului că a fost devorat interior de pasărea cea rea. Însă fiind umbrit de pasărea cea bună, noua lui natură de înaripat, se va menține în echilibru. De altfel, există inclusiv posibilitatea ca cele două păsări să fie una și aceeași, în etape diferite de metamorfozare spirituală, și să avem de fapt de a face cu o paradigmă cosmogonică de tip dualist, în care divinitatea supremă este și bună și rea, iar omul își găsește mântuirea tocmai în starea de echilibru dintre bine și rău, ca în mitica formulă yin și yang.

Construit la intersecția dintre epopee epico-mitologică și mărturisire spiritual-sapiențială, menită să redeștepte în conștiințele celor de astăzi valorile morale și virtuțiile cardinale,  poemul Dea. Epicus brevis al lui Călin Dengel, se învecinează, pe lângă Epopeea lui Ghilgameș, și cu Ispitirea Sfântului Anton a lui Gustave Flaubert, atât prin prisma priceperii de a „îmbrăca” liric acele ispite, cât și prin atmosfera agonică pe care reușește să o imprime „odiseei” sale.

Însă doza consistentă de inedit, despre care vorbeam  în deschiderea acestei cronici, vine din așezarea acestei cărți în peisajul literaturii române contemporane, mai exact din unicitatea ei în acest peisaj, Călin Dengel dovedindu-se astfel un poet înzestrat nu doar cu o imaginație bogată și o cultură pe măsură, ci și cu un gram de curaj în plus și bineînțeles cu un strop de frumoasă nebunie, întrucât lansarea pe piață a unei astfel de cărți implică și o doză considerabilă de risc, dacă luăm în calcul faptul că unii cititori s-ar putea să o evite, confundând-o cu o simplă reeditare a vreunei scrieri antice oarecare.