Poeme-lumină

 

Cronica volumului de debut, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, de Tatiana Grosu

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Tatiana Grosu (născută în 1999, la Chișinău) a absolvit Centrul de Excelență în Viticultură și Vinificație din Chișinău, iar în prezent este studentă la Facultatea de Litere, specialitatea Limbile Engleză-Franceză, Științele Educaționale din cadrul Universității de Stat din Moldova. Este membră a Atelierului de Scriere Creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu. A publicat poezie în mai multe reviste culturale din Republica Moldova, România și Peru și este prezentă în antologiile, Supradoza de Dragoste (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017) și UNSPREZECE (Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2019). În anul 2021 îi apare la editura Casa de Pariuri Literare din București, volumul de debut în poezie, intitulat, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de debut al Tatianei Grosu este structurat în trei secțiuni, precedate de un poem-prolog sau mai bine spus un poem-metaforă, menit mai curând să familiarizeze cititorul cu estetica sa poetică, pe alocuri simbolistă, pe alocuri ermetică: „un ciob de oglindă sub piele/ pe umărul meu stâng./ venele/ ca țevile în subsoluri,/ sirena/ iarăși ca o chemare la tine./amintirea despre/ cei îngenunchiați și cei drepți/ din fața mașinuțelor roșii,/ drumurile necunoscute,/ ochii plânși,/ o grămadă de pietre și cenușă în spate./ deasupra capului/ o libelulă albastră”.

Prima dintre cele trei secțiuni, singura care are și un nume, iluzii, și care este și cea mai amplă din punct de vedere cantitativ, cuprinde o serie de douăzeci și cinci de poeme cu un puternic iz reflexiv-confesiv, în care tânăra poetă încearcă să ni se prezinte sub forma unui autoportret poetic, cât se poate de sincer, în care se pictează în tușele discrete ale unei vulnerabilități asumate, la care apelează nu cu scopul de a frapa, de a se exhiba, ci strict în ideea de a se accepta și de a se înțelege și ea pe sine însăși, o dată cu cititorii săi. Putem spune că sunt poeme-oglindă, poeme terapeutice, în care aceasta reiterează o serie de evenimente ce au gravitat în jurul unei relații de dragoste eșuate, ce pare să fi răscolit și alte traume mai mari sau mai mici din copilărie și adolescență: „îmi doresc să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți/ așa cum îmi doream când veneam de la școală/ să vină moș crăciun,/ când deschideam ochii în fața ușii voiam să plâng/ că nu o puteam ajuta cu nimic pe mama,/ noi toate am suferit fără vină în copilărie/ nimeni nu mă avea la suflet/ și eu făceam niște chestii apoi în gând mă rugam să mă iubească./ acum/ mă rog să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți”.

Cu siguranță, cea mai grea traumă din copilărie rămâne pierderea prematură a tatălui, dramă despre care va scrie o serie de poeme foarte emoționante, grupate în cea de-a doua secțiune a cărții. Sunt poeme în care poeta nu doar reiterează nefericitul eveniment, ci îl și actualizează prin tehnici anamnetice, cele mai multe dintre acestea ivite ad-hoc, în momente în care se surprinde în contexte sociale ce gravitează în jurul relației tată-fiică. De departe cel mai emoționant poem dedicat tatălui este următorul: „În ziua aceea de iarnă/ Tata m-a chemat să vin lângă el,/ stătea lungit pe marginea patului/ Și eu/ într-un colț, lângă fereastră/ cu genunchii la gură/ încercam să nu plâng/ îl ascultam atent/ fără să-l întrerup/ și eu auzeam fiecare nod pe care îl înghițea în sec/ și se poticnea încercând să aaleargă cuvintele potrivite/ explicându-mi de ce oamenii mor/ apoi m-a mângâiat pe cap/ și eu/ am învățat tatăl nostru/ singură,/ Dintr-un carnet vechi și mototolit/ Scris de mână/ Îl țin minte până acum/ Și îl repet într-una/ Cu speranța/ Că va mai fi așa/ O dată”.

În cea de-a treia secțiune a volumului, poeta a adunat o nouă serie de poeme de dragoste, care se deosebesc totuși de cele din prima secțiune prin aceea că de data aceasta nu mai avem de a face cu binomul iluzie-deziluzie, la limită generator de patetism, pe care însă aceasta reușește cu brio să îl evite, prin stăpânirea unor tehnici poetice ce denotă o maturitate artistică precoce, ci cu poeme cumva mai mature, în care dragostea este străbătută și de o doză de cinism, ca și cum poeta este tot timpul în gardă, apărându-se de eventuale noi suferințe: „E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin”.

Vedem, așadar, în poemele Tatianei Grosu multe emoții considerate negative: durerea doliului, frustrarea, deziluzia, cinismul practicat sub formă de scut. Cu toate acestea, nu întâmplător mi-am intitulat cronica „poeme-lumină”, ci tocmai pentru că, în ciuda atâtor moduri de a se abandona negaționismului, poemele Tatianei Grosu emană totuși o lumină aparte, izvorâtă pe de o parte din sinceritatea netrucată, iar pe de altă parte din candoarea sa intrinsecă, pe care oricât s-ar strădui să o mascheze, tot ca un mecanism de apărare, nu o poate ascunde cu totul, aceasta ivindu-se în diverse construcții și imagini poetice extrem de transparente în acest sens: „îmi imaginez cum toți copii mei/ se joacă/ în timp ce eu vă spun/ că iar s-a făcut dimineață”; „Stau întinsă pe podea/ și privesc în flacăra lumânării”; „Așa cum aș cuprinde în podul palmelor/ Un câmp cu maci roșii/ Înainte de a fi distruși”; „În partea stângă a pieptului meu/ A încolțit o sămânță”.

Aceasta este, așadar, Tatiana Grosu la ceasul debutului său în volum: un bulgăre de trăiri adeseori contradictorii, din care răsar vlăstari de lumină, o poetă pentru care poezia este în primul rând sinceritate și terapie, și care știe să lase impresia că tehnicitatea nu este câtuși de puțin muncită, ci că versurile i se așează bine de la sine, deși este cât se poate de clar că în spatele acestei aparente estetici ingenue se află foarte multă muncă, și o slefuire asiduă a versurilor, deprinsă cu siguranță în cadrul atelierelor coordoante de Dumitru Crudu. Așa cum spuneam și mai sus, Tatiana Grosu denotă deja o oarecare maturitate artistică, drept pentru care suntem îndreptățiți să spunem că prin acest volum de debut ea s-a înscris deja pe traiectoria spre poezia mare, în care se va așeza, cu siguranță, o dată cu viitorul său volum de versuri.