Poezie – simfonie

 

Cronica volumului de debut, Dumnelike de Marcel Vișa

(Editura Cartea Românească, 2017)

 

Marcel Vișa (născut în 1983) a publicat poezii în revistele Steaua, Discobolul, Familia, România Literară și pe platformele on-line, Qpoem și Literatura de azi. A fost distins cu Premiul maratonului de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Neptun, 2017. A debutat în anul 2017 cu volumul, Dumnelike, apărut la editura Cartea Românească. Din anul 2021 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara. Asupra volumului său de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia lui Marcel Vișa din volumul de debut se remarcă în primul rând prin două coordonate definitorii (ce rostite împreună, ar aduce a slogan de for internațional), acestea fiind: diversitatea tematică și unitatea estetică. Altfel spus, el reușește să exploreze mai multe dimensiuni tematice ale poeziei, de la dorul de părinți și bunici, la critica socială, și de la plonjarea în realitatea virtuală, la ancorarea în concretul cotidian, cu toate tarele lui, dar de fiecare dată o face într-o manieră asemănătoare, ce conferă volumului o indestructibilă unitate estetică. Iar această estetică se poate defini atât prin dimensiunea poemelor, poetul simțindu-se în largul lui în poemele de largă respirație, cât și într-o oarecare sobrietate sau seriozitate: chiar și atunci când tema explorată ar fi una, dacă nu veselă, cel puțin relaxată, Marcel Vișa păstrează un ton sobru, semn că nu ia niciodată în glumă poezia.

Una dintre temele preferate ale lui Marcel Vișa, judecând după frecvența cu care apare în volum, este atașamentul față de familie, față de părinți și bunici, poemele în care apar aceștia, indiferent de context, fiind străbătute de melancolie, duioșie sau gingășie, niciodată însă de patetism sau stări lacrimogene: „Ana iubește florile oamenii și cerul senin/ când fulgeră se ascunde în poala bunicii/ bunica devine tot mai mică de la an la an/ „în curând va dispărea de tot/ voi fi nevoită să-mi constuiesc o bunică din flori de păpădie/ și nu voi lăsa fluturii uriași să se apropie”/ o iubea la fel de mult precum iubea bunica florile/ Ana e o floare în grădina bunicii/ bunica se tratează zilnic de moarte stropind pământul cu lacrimi/ din ele cresc păpădii uriașe până la cer/ moartea e iarna din grădina bunicii”; „îl visez pe tata bolnav în camera lui micuță/ soba dogorește iar el respiră sacadat/ încearcă să-mi spună ceva/ transpiă abundent scuipă sânge și fixează tavanul/ acolo unde la zugrăvit a rămas o pată sub forma unui corb/ afară ninge din ceruri de culoarea laptelui afumat/ aș merge la sanie dar tata moare/ e prima zi din ultimul lui anotimp// mama mă trimite la sor’ mea/ „du-i biletul acesta”// (…)// la întoarcere am făcut un bulgăre de zăpadă să-i arăt cât de iarnă-i afară/ și am dat buzna în casă fericit/ m-a izbit mirosul puternic de cremă de ghete privirea lui de parcă mă căuta chipul livid/ cineva mi-a spus „nu plânge”/ n-am plâns// de atunci nu (mai) plâng deloc// scriu versuri”.   

Din poezia lui Marcel Vișa transpare și o foarte mare doză de luciditate sfredelitoare, poetul înscriindu-se din acest punct de vedere în descendență caragialiană, având impregnat în ADN, expresia „văd enorm și simt monstuos”. Iar această luciditate, manifestată printr-o critică extrem de acidă și de tăioasă, are nu una, ci două ținte predilecte (pe lângă multe altele secundare): prima ar fi îndreptată împotriva dependenței majorității oamenilor de realitatea virtuală, de lumea iluzorie din spatele ecranelor, care tinde să țină loc și de dragoste de sine și de dragostea intimă: „să dăm like la like la like la like/ până ajungem la dumnelike/ acel like primordial care a născut toate like-urile din lume/ like acest singuratic despărțit de like lui plecată să latre pe lună/ acest adam fără evă/ impalpabilă sursă de bucurie care ne alimentează ego-ul”; „mă uploadez în mintea ta/ cu 50 de megabiți pe secundă/ m-ai luat ca pe un virus/ nu ai scăpare/ sunt hacker-ul care ți-a crack-uit inima/ să poți iubi ca și cum ai deține licența dragostei/ te-am downloadat în brațele mele/ și nu te pun la share/ chiar de-aș lua ban din partea întregii lumi/ ești doar a mea/ stocată pe hard disk-ul intern/ până când moartea ne va despărți/ sau se va lua curentul”; iar cea de-a doua, împotriva derapajelor oamenilor Bisericii (nu însă împotriva divinității), care par să își fi uitat atât menirea de a-i sluji lui Dumnezeu, cât și votul sărăciei asumate: „în fața bisericii m-a întrebat cineva/ de ce nu intri fiule?/ în spatele ușilor închise nu e Dumnezeu/ am răspuns/ doar idoli de piatră/ icoane făcătoare de bani/ și moaște hidoase/ mascote ale putreziciunii/ în fiecare zi mă plimb cu Iisus prin catedrale/ dezumflăm roțile mercedesului parcat în altar/ admirăm garderoba fariseului bărbos care oficiază slujba adormirii conștiinței/ cel născut în staul își pipăie rănile și oftează/ au transformat religia într-o afacere// FUCK!!// câte un 4x4 iese pe porțile sfinte/ demarează în trombă/ călugării știu să facă drifturi nu știați?/ Doamne, iartă-mă că-ți ponegresc trimișii dar unul era să mă calce pe trecerea de pietoni în timp ce vorbea la telefon/ și-atunci m-am întrebat/ „în ce rețea o fi Dumnezeu/ să-mi cumpăr cartelă prepay de la chioșcul din fața bisericii de cartier/ să-i spun/ Doamne iartă-mă că nu știu ce fac. dar aș vrea să știu ce faci tu de când nu mai dai niciun semn””.

În final aș spune că Dumnelike este este un volum de poezie - simfonie, în care se îmbină în deplină armonie: duioșia cu ironia, speranța cu agonia, liniștea cu furia, trecutul cu prezentul și poate chiar cu viitorul, umanismul cu postumanismul, revolta împotriva lui Dumnezeu cu iubirea fiiască și firească față de Acesta, Marcel Vișa dovedindu-se, încă de la ceasul debutului, un poet dacă nu complet (fiind prea devreme pentru acest calificativ), cu siguranță unul polivalent, cât se poate de serios (aș zice chiar scrupulos), fiind înzestrat atât cu darul lucidității cât și cu acela al creativității și al puterii de a modela cuvintele și de a face din ele vase din care să se reverse elixururi împotriva ignoranței. Recomand consumarea acestui volum de poeme, atât pe nerăsuflate, caz în care poate funcționa ca un duș rece, cât și în porții mici, de fiecare dată când realitatea pare să o ia razna, caz în care ajută la o reconectare cu propria conștiință.