Make music, not war!

 

Cronica romanului Un Stradivarius de la Goebbels de Yoann Iacono

(Editura Publisol, 2022)

 

„Natura profundă a unui instrument cu coarde este non-violența... Poate exista putere dar aceasta trebuie să rămână întotdeauna circumscrisă corectitudinii și rotunjimii”

(Yoann Iacono)

 

 Yoann Iacono (născut la 30 decembrie 1980) este absolvent al Institutului de Studii Politice din Toulouse și al Institutului Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. Înalt funcționar public și consilier politic, a lucrat pentru mai mulți foști titulari ai unor ministere din Franța. Un Stradivarius de la Goebbels, apărut în ediția originală în anul 2021, în Franța, reprezintă debutul său ca scriitor. Pentru acest prim roman, Yoann Iacono a făcut ample investigații în Franța, Germania, Japonia și Statele Unite, unde a avut acces la fonduri de arhivă inedite. A ales să își prezinte rezultatul cercetărilor sub formă de roman, mânat de un „aforism” al lui Mark Twain, care consideră că „dacă realitatea depășește ficțiunea, atunci ficțiunea este cea care trebuie să rămână credibilă, și nu realitatea”. În limba română, romanul a apărut în anul 2022, la editura Publisol, în traducerea poetei Mina Decu.

Intriga romanului, inspirat din fapte reale, este următoarea: Pe 22 februarie 1943, Nejiko Suwa, o tânără violonistă japoneză, de douăzeci și unu de ani, care locuia la Paris, unde își definitiva studiile de vioară, primește de la Joseph Goebbels, ministrul Germaniei (sau al Reichului) pentru Educație Populară și Propagandă, într-o ceremonie oficială, desfășurată la Berlin, o vioară Stradivarius, ca un simbol al prieteniei dintre popoarele german și japonez, cele două mari puteri ale Axei Roma – Berlin – București – Tokio, care în acele zile, păreau să țină strâns frâiele celui de-al Doilea Război Mondial. Vioara, asupra căreia vor plana și suspiciuni cum că nu ar fi chiar un Stradivarius, ci doar un Guarneri (model deloc de neglijat, dat fiind că violoniști renumiți, ca Niccolo Paganini sau Yehudi Menuhin, elevul lui George Enescu, au preferat viorile Guarneri celor Stradivarius), fusese confiscată de la un muzician francez de origine evreiască, care ulterior a fost trimis într-un lagăr de exterminare, unde a și murit.

Asupra gestului lui Goebbels va plana pentru totdeauna, în mintea tinerei violoniste japoneze, dilema dacă a fost un blestem sau o binecuvântare, și aceasta deoarece, din momentul primirii viorii, viața ei a căpătat o turnură excepțională, atât în bine cât și în rău, și nu dintr-un singur motiv. Primul și poate cel mai important ar fi acela că, deși era o violonistă foarte talentată și muncitoare, reușește cu greu să își îmblânzească noua vioară, lucru pe care nu îl va reuși pe deplin decât într-un context foarte apăsător pentru ea. Și aceasta deoarece, se pare că și vioara ar avea o formă de memorie, ceea ce face ca stilul și destinul fostului său proprietar, să se fi imprimat în structura lemnului: „Trebuie mai întâi să vă găsiți propria sonoritate! Este singura cale de a îmblânzi un astfel de instrument... Asta dacă veți reuși vreodată... Din nou, Nejiko se vede aruncată în abis. Sonoritatea ei? Petrece atât de mult timp căutând-o, se străduiește atât de mult să o atingă, și i se părea că începe să o afle. Și această întrebare care revine mereu: cine a cântat la această vioară înaintea ei? Care a fost sensibilitatea acestui muzician misterios? Ce repertoriu avea, ce stil, ce ritm?”.

Apoi intervine factorul politic: pentru simplul fapt că a acceptat darul lui Goebbels și apoi să cânte cu Filarmonica Germană, va fi acuzată de simpatii naziste, ba chiar de propagandă nazistă, deși pe ea nu au interesat-o niciodată politica și războiul, singura ei „vină” fiind aceea de a nu se fi revoltat împotriva războiului, deși date fiind vârsta și naivitatea, este de înțeles că nu percepea exact amploarea evenimentelor.

Iar cea de-a treia neplăcere de care Nejiko Suwa va avea parte va fi încercarea de recuperare a viorii de către un serviciu creat special pentru recuperarea tuturor bunurilor confiscate de la evrei.

Romanul urmărește viața acestei violoniste, din copilărie, până la senectute, vocea narativă aparținând chiar celui însărcinat cu recuperarea viorii Stradivarius, căruia însăși violonista japoneză îi înmânează la un moment dat caietele sale cu însemnări din perioada respectivă, altfel spus, jurnalul său intim.

Este un roman în egală măsură politic și artistic, în care se întrepătrund scene de război, istorii desfășurate în spatele fronturilor, dar și scene în care apar inclusiv marii artiști ai secolului XX, atât din domeniul muzicii, cât și al picturii sau literaturii.

 

P.S.:

 

În final aș face o paralelă cu situația actuală, pentru că, din păcate, trăim din nou în vreme de război (ca să-l citez, aproape involuntar, și pe al nostru Caragiale). Și din nou asistăm la o persecutare a culturii în numele războiului, de data aceasta ridicându-se unele voci care cer „boicotarea” operelor literare ale clasicilor ruși, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, sau Bulgakov, precum și a operelor muzicale ale unor compozitori de geniu cum au fost Ceaikovski, Rahmaninov, Șostakovici sau Prokofiev, pentru a pedepsi astfel Rusia pentru tendințele ei expansioniste și pentru setea sa de război. Este clar că avem de a face cu un exces de zel deraiant. Într-adevăr, ceea ce face astăzi Rusia, prin președintele ei, Vladimir Putin, pe teritoriul Ucrainei, este groaznic. Războiul în sine este groaznic, indiferent care ar fi contextul și actanții beligeranți. Este clar că Federația Rusă este astăzi un stat agresor și că trebuie oprit cu orice mijloace: militare, diplomatice, comerciale sau financiare. Dar de aici până la a te răzbuna pe creatorii de cultură ruși mi se pare o cale lungă, și mai ales greșită, mai ales că, la o privire mai atentă s-ar putea lesne observa că marii scriitori sau artiști, fie ei ruși sau de altă naționalitate, de cele mai multe ori s-au poziționat, prin opera lor împotriva tendințelor belicoase sau asupritoare ale tiranilor care au stat vremelnic la cârma țării. Ar putea fi numărați pe degete cei care au ales să sprijine regimurile dictatoriale din țările lor, iar dintre aceștia, prea puțini au rămas cu adevărat în istorie. Așadar, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și Culturii ce este al Culturii.