Războiul este în primul rând despre oameni

 

Despre Poeziile din război ale lui Boris Gumeniuk

(fragmente, în traducerea lui Dumitru Crudu)

 

Boris Gumeniuk (născut la 30 ianuarie 1965, în satul Ostirv din regiunea Teropil, din Ucraina), este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina începând cu anul 2006. Este autorul unei colecții de cărți despre închisorile din Ucraina. A publicat cinci cărți de poezie, dar cea mai cunoscută este Poezii din război, publicată în 2014 la Kiev. Nota specifică a poeziilor din carte e că toate au fost scrise pe front, în tranșeele din Donbas, în pauza dintre lupte (După unele surse, la fel ar fi scris și poetul italian Giuseppe Ungaretti, ciclul său de poezii dedicate experienței de pe front din Primul Război Mondial). Poeme din această carte au fost traduse de poetul Dumitru Crudu și publicate atât în revista Poesis Internațional (nr. 1 (15)/ 2015), cât și pe site-ul https://noiibarbari.wordpress.com.

Întrucât este din nou război în Ucraina, iar versurile lui Boris Gumeniuk sunt teribil de actuale, vă propun o privire critică, dar o critică, de data aceasta a sufletului, asupra câtorva dintre poeziile sale scrise pe front.

Se spune îndeobște despre război că este absurd. Și sunt convins că așa este. Dar termenul acesta de absurd, nu este în fond decât un concept abstract, pe care ne este la îndemână să îl folosim, nouă, celor de pe margine, celor de acasă, celor ce nu am cunoscut pe viu ororile războiului. Ceea ce atrage atenția în primul rând la poezia de război a lui Boris Gumeniuk, la poezia scrisă direct din tranșee, de la fața locului, este lipsa oricărei formule abstracte. La el totul este cât se poate de concret, și mai mult de atât, cât se poate de uman. Pentru că, în definitiv, războiul este în primul rând despre oameni, luați din mediul lor de viață, din sânul familiei, și trimiți pe front, să înfrunte mașinile de război, în spatele cărora sunt alți oameni: „De obicei, se ia un om obișnuit/ Indiferent de vârsta sa/ În cazuri foarte rare, o femeie/ tânără/ de obicei, virgină./ De regulă, cu carne și sânge/ Născut de mamă-sa/ Și e trecut prin proba focului.// Înainte de toate, este îmbrăcat într-o platoșă deosebit de comodă/ Și e dus până la poziția de tragere a dușmanului/ Pe o distanță de la un kilometru până la cinci sute de metri/ Și e lăsat să fie împușcat din automate”.

Spuneam mai sus că în spatele tuturor armelor sunt tot oameni, care sunt invariabili priviți drept dușmani, indiferent din ce parte privești, indiferent de partea cui este dreptatea și adevărul (iarăși noțiuni abstracte, atât de relative în focurile războiului). Se pare că Boris Gumeniuk are foarte bine fixat în minte și acest aspect, acela că și cel pe care el în consideră dușman, este tot un om, care are la rândul său o viață de trăit și o familie de iubit. Iar acest fapt se oglindește cel mai bine în versurile următoare: „Astăzi am tras într-o stea/ apăruse deasupra unei tufe/ vizavi de tranșeea noastră/ la patru jumătate dimineața/ apăruse de nicăieri/ la suprafața apei/ aidoma unei/ răsfrângeri/ a armei lunetistului vrăjmaș/ care și-ar fi aprins brusc țigara/ între dinți/ și atunci eu am deschis focul./ Dar pentru ca să se aprindă lanterna/ Sau mobilul banal în mâna/ oponentului meu/ pe care l-a telefonat mămicuța/ din Pskov/ De pe cealaltă coastă/ a galaxiei/ ca să se intereseze/ „Cum stai cu sănătatea, fiule?”.

O altă dimensiune a raportării la dușman ca la un om, ca la un semen, se manifestă și în respectul pe care un soldat trebuie să îl nutrească față de oponentul său, astfel încât să nu se transforme din soldat într-un ucigaș scelerat, decerebrat, într-un mercenar fără scrupule, fără inimă: „niciodată nu împușca rând după rând/ dacă vrei să împuști omul/ împușcă-l o dată/ fii respectuos față de cel/ pe care vrei să-l împuști/ dă-i o șansă/ dacă vrei să-l împuști/ nu-l împușca în cap asta e/ echivalent cu a poza/ tu doar nu ești ucigaș/ ești soldat (…)/ respectă-l/ tratează-l ca pe un bărbat/ ca pe un bărbat care peste o secundă va fi mort/ căci anume pentru asta a și venit el încoace/ luptă-te cu el ca cu un om/ așa cum te-ai luptat cu el acum o sută sau o mie de ani/ cu topoare și sulițe”.

Orice concluzie pe care aș mai putea-o trage la finalul acestei scurte incursiuni cu mintea și sufletul în tranșeele Donbasului, alături de Boris Gumeniuk, poetul-soldat, ar putea fi redundantă. Și totuși, voi relua aici, dar cu un mare semn de exclamare la final: Războiul este în primul rând despre oameni!