sâmbătă, 16 aprilie 2022

„Dumnezeu e băiat de cartier” dar și IT-ist


Cronica volumului de debut, mamifere subatomice de Vlad Beu

(Editura Tracus Arte, 2022)






 



Vlad Beu (născut în 1980, la Mediaș) a fost IT-ist, a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video. În prezent locuiește în Comarnic. Despre parcursul său în lumea literară nu știm absolut nimic, doar faptul că a debutat în anul 2022, cu volumul de poezie, mamifere subatomice, la editura Tracus Arte.

În anul 1999, rapperii de la La Familia lansau maxi – singer-ul intitulat, aproape scandalos la acea dată, Dumnezeu e băiat de cartier (oare?). Anii au trecut, piesa asta a fost aproape uitată, trupa La Familia s-a destrămat, apoi s-a reunit, viața a mers mai departe pentru toată lumea, numai Dumnezeu pare să fi rămas același băiat de cartier, care între timp a devenit și IT-ist. Cel puțin pentru poetul - IT-ist, Vlad Beu, care își începe volumul de debut cu acest poem: „într-un filmuleț pe youtube/ slavoj žižek parafrazează un filosof/ nu-și aduce aminte numele lui// spune că dumnezeu/ a fost un programator/ leneș// nu și-a bătut capul să implementeze/ să dea un sens, să lege firele/ acelor părți unde a presupus/ că nicio pată de lumină/ nu va ajunge/ vreodată// i s-a rupt domnului de zonele periferice/ subatomice// ca o cameră fără interior/ dintr-un joc video/ poarta logică nu permite accesul - / simplu decor// dar pe fluxul fecund al probabilităților minore/ ușa camerei se deschide/ ecrane albastre, siguranțe sărite/ panică în corporația creației// acolo m-am născut eu// între blocuri ăn cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// creatorul meu a venit în grabă/ să meșterească ceva din mers/ mereu la o jumătate de pas/ în spatele ochilor mei// văd partea neîncepută a realității”. Avem aici de a face cu un poem ce poate juca foarte bine rolul unei clasice ars poetica, și aceasta deoarece întâlnim aici toate temele pe care Vlad Beu le va relua pe parcursul întregii cărți: relația, sau mai bine spus, raportarea la Dumnezeu, realitatea virtuală, precum și viața urbană, cu toate paradigmele ei, dintre care putem aminti aici, limbajul vulgar, tupeul, miserupismul, teribilismul, promiscuitatea.

Ceea ce mi se pare cu adevărat surprinzător este faptul că poetul reușește cumva să îmbine cele trei teme, aparent fără mare legătură între ele, într-un poem perfect coerent; reușește să îmbine estetica spirituală, cu cea urbană și cu cea postumanistă într-o nouă estetică, aș îndrăzni să spun unică, proprie lui, întrucât eu nu am mai găsit până acum în poezia română un asemenea mix estetic. Partea și mai interesantă este că nu vorbim despre o întâmplare, despre o reușită pasageră, ci despre un construct asumat, care dovedește și o bună anduranță, întregul volum fiind scris în aceeași manieră: „un ultim bețiv își ține noaptea pe loc/ (a regăsit peste timp puterea copilului/ care lungește zilele de vară)// la distanță egală// la colțul unor străzi femeia/ din ultima lui amintire/ lipsește/ întârzie sau poate/ printr-o explicație la îndemână trăim/ revolta fecundă a probabilităților minore// în aer plutesc resturi microcosmice/ invizibile, gălăgioase pe interior// mamifere subatomice/ care cuibărite una în alta dau/ forță nopții// un fel de antiparticule ale lui/ dumnezeu// bețivul privește femeia/ supraputerea lui această credință/ că la marginea oricărui deznodământ/ o mână care aruncă zarul/ nu tremură”.  

Bineînțeles că Vlad Beu nu scrie doar despre Dumnezeu, despre programe software sau despre „blocurile muie dinamo”. Găsim în poezia lui și o aplecare destul de serioasă asupra psihologiei, asupra cunoașterii sinelui, acesta lăsând să se înțeleagă că stăpânește destul de bine noțiuni precum multipla personalitate: „este cel mai viu vis/ mă leagă pe mine de ieri de cel de azi/ de mine cel de mâine/ de toate iluziile care mă țin/ laolaltă// vladul zilnic ridică în spate vladul de ieri/ și tot sacul lui cu vlazi// heirup hai sus/ tot eu mai grei mai mulți/ mă legănam/ pe o pânză de păianjen”; sau instalarea, dezvoltarea și vindecarea (sau nu) unei traume: „mereu aceleași vise/ în care nimeni/ nu mai e nimeni/ și doar el// spre exemplu mama e mama/ mi te-ai murdărit/ nu avem haine de schimb, vrei să mor?// dar și tovarășa învățătoare/ ești analfabet,/ scrii cu picioarele/ câteva palme/(că așa se vidnecă dislexia/ pumni în cap/ reglează imaginea/ puricii dispar)// dar și șefa de la birou/ no rush, take your time, but get it done by the end/ of the day, Vlad// toate mămicile mele una singură/ visul se transformă lichid/ la temperatura corpului/ mă învăluie supermama/ îmi face băiță//mă trezesc/ nici măcar nu dormeam/ vorbesc serios// eram în pătuțul meu cu zăbrele sub/ piele/ strâns înfășat în frică în lumină/ ud/ printre oameni aștept// să vină cineva să mă schimbe”.

Cu siguranță Vlad Beu este un poet atipic, din multiple puncte de vedere (și aici nu intră în niciun caz faptul că este, ca formare profesională, IT-ist): în primul rând pentru că deține această combinație rar întâlnită de claritate a discursului și siguranță de sine, lăsând impresia că știe în fiecare moment, la fiecare vers, ce are de spus/ de livrat/ de împărtășit cititorilor săi; în al doilea rând pentru că a apărut practic de nicăieri, dar totuși nu lasă să se întrevadă în poezia sa „celebrele” stângăcii inerente debutanților. Este clar că fie a citit foarte mult, a scris și rescris și lăsat la dospit, scoțând în livrare produs finit doar atunci când a considerat că este bun de consum, fie este un tip înzestrat de la natură cu toate darurile necesare pentru a scrie poezie, și nu orice fel de poezie, ci una vie, actuală, adaptată la „cerințele pieții” (și ale vieții), fie și una și cealaltă, ceea ce este, de fapt, chiar mai ușor de crezut.

 Așadar, Vlad Beu a debutat cu un volum de poezie care, trebuie să recunoaștem, a cam „rupt gura târgului”. Rămâne de văzut cum va evolua sau cum se va transforma poezia sa în anii următori. Până atunci să îl primim cum se cuvine la masa poeziei!

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu