joi, 28 aprilie 2022

Orice război este un fratricid

 

Cronica romanului Albinele gri de Andrei Kurkov

(Editura Paralela 45, 2022)


 

„Ei, iar la primăvară totul o să se schimbe, natura se va trezi,

păsările o să cânte mai tare decât tunurile”.

 

Andrei Kurkov (născut în anul 1961, la Sankt Petersburg, stabilit ulterior la Kiev și Londra) a fost redactor-șef de ziar și cameraman. Și-a început cariera literară în timpul stagiului militar, pe când lucra ca gardian la închisoarea din Odessa. Primul roman i-a apărut în 1991, la scurt timp după căderea comunismului. Moartea pinguinului este romanul care l-a făcut celebru în toată lumea. Următoarele romane, dintre care amintim: Legea melcului, Ultima iubire a președintelui, Prieten drag, tovarăș al răposatului, Lăptarul de la miezul nopții și Grădinarul din Oceakov, l-au consacrat definitiv pe scena internațională. Cel mai recent roman al său se numește Albinele gri și a fost recent publicat în limba română, la editura Paralela 45, în traducerea Antoanetei Olteanu. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Acțiunea romanul Albinele gri se desfășoară într-un decor istoric destul de recent, și anume, războiul din anul 2014 dintre forțele ucrainene loialiste și cele separatiste, auto-proclamate drept Republica Populară Donețk. Personajul principal al romanului este Serghei Sergheici, un fost inspector de protecția muncii, pensionar, devenit apicultor, ce trăiește într-un sat, Mala Starohradivka, situat în ceea ce a fost denumită atunci „zona gri”, sat aproape complet părăsit de locuitorii săi, din cauza războioului, cu excepția lui Sergheici și a lui Pașka, cel despre care cel dintâi spune constant că este „dușmanul său din copilărie”, deși pe parcursul desfășurării ostilităților, fiind obligați de împrejurări să se ajute între ei, aceștia vor deveni mai degrabă prieteni.

De altfel, mai mult decât despre război, rămas cumva mereu undeva în fundal, dar lăsându-și „ecoul”, ca o ceață grea, peste toți actanții, romanul acesta este în primul rând despre omenie, despre prietenie, despre nevoia și necesitatea oamenilor de a rămâne oameni, pe fundalul ororilor războiului care pare să nu se mai termine. Iar acest Serghei Sergheici, al cărui nume nu este deloc întâmplător atât de banal și de comun, el fiind „desemnat” de către autor să reprezinte demnitatea și omenia omului de rând, se remarcă printr-o serie de acțiuni care îl plasează cumva deasupra oricărui război, cu acea forță menită să dezrmeze, să arunce în derizoriu orice argument pro-militarizant. Mai întâi, este singurul care are curajul să meargă neînarmat aproape de linia frontului și de a „îngropa” sub zăpadă un soldat ucis, pe care părea să nu și-l revendice niciuna dintre părțile beligerante. Apoi, se împrietenește cu Petro, un soldat din armata loialiștilor, pe care însă îl primește în casă și îl ospătează, fără a-l întreba prea multe despre „dreptatea” taberei sale. Iar mai târziu, pe când căuta un loc liniștit în care să-și instaleze prisaca pentru ca albinele sale să își poată face treaba în liniște, ajungând în Crimeea, recent ocupată de armata rusă, ajută cu tot ce poate, chiar cu prețul libertății sale, o familie de tătari, doar pentru că în urmă cu mulți ani se împrietenise la un congres al apicultorilor cu stâlpul acestei familii, Ahmet, care însă între timp fusese răpit și ucis de securiștii ruși.

De altfel, în această parte a romanului, Serghei Sergheici ne servește o frumoasă lecție și despre toleranța religioasă, căci fără a înțelege foarte bine diferențele dintre tătarii musulmani și slavii ortodocși, el ajunge să se roage, conform credinței sale, pentru sufletul prietenului său tătar: „Mergând în urma celorlalți, Sergheici se gândea mereu la cât de nepotrivită era prezența lui la pomenire. Dar mai apoi, deodată, se îndoi: dar oare musulmanii fac pomană? Poate la ei totul e altfel? Doar nici înmormântarea la ei nu e la fel ca la slavi! Și când toți participanții la ceremonie au intrat în curtea casei pe poarta larg deschisă, Sergheici a rămas afară. A stat așa vreo două minute, căutându-l din priviri pe Bekir. Și în curte se auzea aceeași propoziție acum, cea pe care o auzise și la cimitir: Allah rahmet eylesin! Tătarii repetau unul altuia aceste cuvinte și se duceau la alții, pentru a rosti din nou cuvintele. „Parcă sunt niște albine!” își spuse Sergheici. Și se hotărî să se întoarcă la prisacă, la albinele sale și la cele străine, al căroir zumzet îl înțelegea la fel, e clar, mai bine decât limba tătară. S-a întors cu spatele la poartă, să nu-l vadă nimeni. Și s-a închinat de trei ori, gândindu-se la răposat”.

De altfel, morala acestui roman în care omenia și, ce-i drept, frumoasa naivitate a lui Serghei Sergheici înfruntă ororile războiului, este aceea că orice formă de război este în fond, nimic altceva decât un fratricid, o luptă absurdă între doi pereni Cain și Abel, între pace și orgoliu. Concret, combatanții războiului din 2014, ca și cei ai războiului actual, sunt în primul rând, și unii și alții, slavi, deci frați întru limbă și cultură, aici luând în calcul și religia. Extrapolând la războaiele religioase, ca cel ilustrat și în acest roman, fie că vorbim despre confruntări între confesiuni ale aceleiași religii sau între religii aparent complet diferite, avem de a face, în ultimă, sau mai bine zis, primă instanță, cu oameni care au o oarecare formă de religiozitate, care se închină, fiecare în felul lui, aceluiași Dumnezeu, deci sunt frați. Și chiar dacă nu vorbim nici despre războie declanșate în sânul aceleiași culturi, nici despre războiaie religioase, ci despre războaie izbucnite între combatanți ce nu par legați prin niciun fel de liant cultural, ei rămân totuși frați, prin simplul fapt că sunt oameni. Așadar, orice formă de război rămâne în fond un fratricidce trebuie cât mai repede oprit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu