Când poezia rămâne singura cale de salvare

 

Cronica volumului În timp ce tu de Mihai Marian

(ediția a II-a, editura Charmides, 2022)

 

 

Mihai Marian (născut în 1975) a debutat editorial în anul 2018 cu volumul de poeme Negru Opac (editura Eurostampa, Timișoara), iar un an mai târziu i-a apărut, la aceeași editură, cel de-al doilea volum, În timp ce tu. A colaborat de-a lungul timpului cu mai multe reviste culturale din țară: Poesis Internațional, Vatra, Ramuri, Familia, Sintagme Literare sau Literadura (unde este și redactor). Împreună cu Lorena Purnichi, organizează periodic, la Buzău, clubul de lectură Noise Poetry. În anul 2022, cel de-al doilea volum al său, În timp ce tu, cunoaște o a doua ediție, revizuită și adăugită, la editura Charmides din Bistrița. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că poezia lui Mihai Marian a avut încă de la început o notă aparte, constând în crearea unei iluzii de bazar imagistic, în sensul că a optat pentru aglomerarea unor imagini din domenii de activitate foarte variate, cel mai probabil cu scopul de a răpi în interiorul textului întreaga atenție a cititorului care, prins în jocul de-a separarea contrariilor care nu întotdeauna se atrag, sfârșește aventura prin a descoperi mesajul,  ascuns adeseori printre rânduri. Tehnica aceasta, ce se regăsește din plin și în stare pură în primul volum, este prezentă și în cel de-al doilea, dar într-o formă ceva mai diluată, fapt ce nu face altceva decât să fluidizeze mai bine lectura textelor și, pe cale de consecință, receptarea mesajului ce se dorește transmis. Pentru că, departe de a fi doar o poezie „de imagine”, cum s-ar putea crede la o primă lectură, aceasta este în primul rând una cu mesaj, și încă unul puternic.

Dacă ar fi să pun o etichetă poeziei lui Mihai Marian, cel puțin raportat la acest volum, aș plasa-o în sfera poeziei de factură socială. Și aceasta pentru că, de la primul până la ultimul poem din În timp ce tu, acesta nu face altceva decât să ilustreze o serie de derapaje ale societății actuale, nu doar a celei românești, ci aș îndrăzni să spun, a întregii lumi.

O primă problemă majoră pe care acesta o ilustrează în cartea sa este antiteza tot mai flagrantă dintre sărăcia lucie a oamenilor și nevoia acestora de spectacol, de kitch, ca și cum vechea vorbă latinească, „pâine și circ pentru plebe” ar fi fost un blestem ce s-a lipit de omenire ca marca de scrisoare: „deasupra, balcoane pline cu rufe umede./ cerul se descuamează în milioane de foițe/ pe care toamna le pulverizează ca o ploaie/ de confetti peste noi./ în spatele toaletei publice,/ o cerșetoare bătrînă îşi privește în pungile de rafie/ chiverniseala zilei:/ pîine, sticle cu lapte, sclipirea unei vitrine,/ o mașină de fabricat singurătate/ și în inimă, ceva adînc, insuportabil”. Iar ceea ce este poate și mai grav este faptul că situațiile de genul acesteia au devenit un adevărat clișeu, de care nimeni nu pare să se mai sinchisească: „cum sînt ei cu adevarat sub măștile/ impersonale, impenetrabile?/ care este semnificația ofrandelor lăsate/ în fața porților de fier forjat?/ avem căldură, avem mîncare./ un „ha-ha-ha“ general/ și măscăriciului i se face rău./ viața supraexpune infimele bucurii,/ procedeu fotografic ieftin dar de efect,/ pentru că acestea sînt vremurile/ în care niciunul dintre noi/ nu poate ignora fantastica forță/ a clișeului”.

În demersul său de a radiografia poetic lumea Mihai Marian nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, adică să diagnosticheze societatea ca fiind bolnavă, ba chiar mai precis spus, nebună. Și o face atât într-o manieră voalată, invocând motivul visului, despre care se știe, din studiul principiilor psihanalizei freudiene, că sunt de cele mai multe ori depozitarele unice ale adevărului psihologic, „știi, am avut un vis/ noaptea trecută,/ un vis în care se crăpa asfaltul sub mine./ un bulgăre gigantic de bitum și pietriș/ trecea pe deasupra capului/ (avalanşă venea cu repeziciune,/ orgie a smintelii care în cele din urmă/ întărește rațiunea)./ am fost izbit cu forţă de puntea din lemn/ ce atîrna deasupra orașului/ ascuns în cețuri,/ de puntea pe care voiam să o trec spre tine”, cât și în mod direct, punând degetul pe rană, fără menajamente: „simptome pozitive:/ intransigența conductelor orașului mîncat de rugină,/ idei delirante, halucinaţii, tulburări ale gîndirii/ şi tulburări de mişcare./ în privirea lui e o gaură sau un gol,/ ceva ce ajunge departe./ simptome negative:/ toate iluziile pe care le poți avea după patruzeci de ani,/ discursul interior, la timp pentru toți ceilalți/ dar prea tîrziu pentru cel care vrea să se arunce/ din el însuși,/ serile de noiembrie în care „ajungi într-un loc/ și nu știi de unde ai plecat“./ simptome cognitive:/ dificultăţi privind prioritizarea sarcinilor,/ organizarea gândirii şi anumite tipuri de memorie,/ plimbarea zilnică timp de treizeci de minute sub norii/ radioactivi,/ mișcarea în propriul spațiu existențial/ bîjbîind pereții subțiri ai aortei”.

Poate cea mai stringentă problemă a societății în care trăim, în sensul că efectele sale sunt primele care ies la suprafață, este aceea că oamenii se îndepărtează unii de alții, trăind însingurați într-o mare de indivizi la fel de singuri: „de ceva timp,/ nu mai pot sta în preajma oamenilor./ vii sau morți,/ nu contează./ mă paralizează accesele de fericire,/ mă inhibă geometria sărăcăcioasă/ a chipurilor defuncte,/ nasurile alungite,/ ochii pierduți în orbite/ unghiile ce par că tot cresc doar pentru că/ trupul continuă să piardă apă dar să cîștige povești”.

O altă problemă, cel puțin la fel de spinoasă, pe care, fără să o numească efectiv, poetul o strecoară printre rânduri, în mai multe dintre poemele sale, este aceea a raportării greșite la divinitate. Oamenii dezumanizați de lume, fie au o concepție apocaliptică despre tot ce ține de sfera spiritualității: „dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși”, „un înger, îmbrăcat în/ uniformă militară/ și cu fulgii cenușii/ ai aripilor ieșind de sub vesta antiglonț,/ îți stătea de pază alături, cu puşca aţintită/ către orice ar fi ieşit din adîncuri”, fie, într-o extremă opusă, se raportează la religie ca la un deziderat monden al vieții lor: „de ce să-i spulber iluzia,/ doar asta ne dorim cu toții:/ un instantaneu cu Dumnezeu/ în sala de concerte,/ printre scînduri și grinzi,/ cruciulițe și jucării de pluș,/ înghesuit în portofel între atîtea nimicuri./ ne dorim un fior ca acesta de acum,/ cînd lumina dimineții/ intră-n galop prin fereastră/ ea doarme din nou/ și-n respirație i se simte miros/ de apă prefăcută în vin”.

Cu toate acestea, cartea lui Mihai Marian se încheie într-o notă optimistă, poetul exprimându-și credința în puterea poeziei de a salva lumea aceasta de la un dezastru total, într-un poem care, deși încheie volumul, nu este altceva decât o artă poetică, în cel mai clasic înțeles al conceptului. Plasarea ei la final, nu trebuie însă să ne deruteze. În fond, într-o lume întoarsă pe dos, aceasta ar putea fi o primă invitație la normalitate, lansată chiar de pe teritoriul viciat al adversarului, adică al propriei noastre crize sociale și existențiale: „scriem pentru a susține această lume fragilă/ subțiată de topirea continuă a ghețarilor,/ pentru realitatea îmbîcsită pe care abia o mai respirăm,/ pentru calmante,/ pentru cîțiva litri de oxigen pur./ scriem să ni se întoarcă morții/ „cu moartea pe moarte călcînd“,/ despre particule fotonice și strigoi”.

Așadar, Mihai Marian ne propune poezia, atât a sa, în mod direct, cât și, în sens general, ca unică sau mai bine zis ultimă cale de salvare din mrejele acestei lumi nebune, rezultate din răsturnarea piramidei valorilor, în care guvernează nebunia și absurdul. Și chiar dacă uneori recurge la imagini dure, poate chiar scabroase, nu o face în niciun caz pentru a șoca, ci mai curând pentru a provoca cititorilor săi o mai bruscă și mai eficientă trezire din amorțire, din nepăsare, din conformism, pentru a conștientiza starea acută de degradare în care se află societatea în care trăiesc.