Evadări din carantina emoțională

 

Cronica volumului de poeme, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra de Tatiana Ernuțeanu

(Editura Eikon, 2020)

 

Tatiana Ernuțeanu (născută în 1977) este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA. A fost profesor de limba română și Specialist PR vreme de peste 15 ani. Este poetă și publicist. A publicat poezii în reviste literare precum: Vatra, Convorbiri Literare, Euphorion, Opt Motive, Hyperion, O mie de semne, Golan, Planeta Babel, Viața Românească, Luceafărul de dimineață, Jurnal Israelian, Alternanțe, Noise Poetry, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales. De asemenea, scrie lunar și în revista Forbes Life, la rubrica Chicstalgia. A debutat cu volumul de poeme, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, apărut la editura Eikon în anul 2020. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia Tatianei Ernuțeanu din volumul de debut, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, având ca subtitlu, - poeme nealese - , este una destul de inedită, în sensul că, deși este o poezie de dragoste, este în același timp o poezie anti-romantică, anti-emoțională, poeta făcând eforturi susținute să nu lase să-i scape niciun vers în paradigma poeziei sentimentale, pasibilă de amenda romantismului sau a patetismului. De altfel, însăși poeta declară într-unul dintre poemele sale: „Mă declar împotriva romantismului (e lipicios ca sucul de portocale)/ a trandafirilor și a desuurilor pudrate, din mătase/ Sunt împotriva romantismului”. Iar în altă parte, într-un poem-discurs despre starea actuală a poeziei, punctează, ce-i drept cu o vădită durere în glas (ce se resimpte și dincolo de foaia de hârtie): „De poezie nu mai e nevoie/ Inflația de farduri strânge cercul/ Filtrele, noile coli de hârtie/ asigură posteritatea/ Sticlă suedeză, ceaiuri de plante, cofetării, minimalism sentimental/ pe unde/ câte o cămașă mare, tradițională/ ocupă atenția”.

Făcând o paralelă între cele două „declarații” poetice, aș spune mai degrabă că Tatiana Ernuțeanu, practică, în subtext, o sfâșiere personală între vocea inimii, care-i dictează să se lase în voia sentimentelor, inclusiv în scris, și cea a rațiunii care îi spune că pentru a fi în trend, este musai să-și râdă mai degrabă de sentimente. Riscând o doză de cinism, aș zice că a fost totuși un război productiv, întrucât poezia care a reieșit din acesta, este una cât se poate de echilibrată din punct de vedere al dozării stărilor și sentimentelor, în sensul că, ea reușește să strecoare doza optimă de sentiment, în poeme mai degrabă prozaice, și nu în sensul unor prozopoeme, ci în sensul figurativ al termenului, adică poeme în care atmosfera se vrea mai curând una rece, în care accentul pare să cadă pe concretul lipsit de trăiri: „Ca o merdenea aburindă s-a plimbat iubirea/ pe la nasul meu afectat de rinită alergică/ un bec chior/ și s-a declanșat dorința să-ți spăl hainele, să le apretez/ să-ți pun flori în glastră, diapozitive/ pe pereți albi cu orele noastre de dragoste insulară”; „Cum mă pândeai tu ca un jambon care stă la maturat să-și desăvârșească gustul/ în timp ce eu îmi odihneam neșansele pe canapeaua moștenită de la ultimul/ proprietar”. Bineînțeles, reușita acestui echilibru estetic mai ține și de abilitățile poetice ale autoarei dobândite cel mai probabil în urma unor lecturi bogate și variate. Iar această zestre se face simțită pe tot parcursul volumului de față.

Tot o consecință a războiului mai sus numit (sau doar intuit) îmi pare a fi și perpetua oscilare a Tatianei Ernuțeanu între două estetici: una minimalistă, în poeme mai curând sterile, în care își face simțită prezența mai mult raționalul, și în care se întrevăd și irizări sapiențiale: „Eu știu să mor – i-am răspuns/ E singurul lucru care îmi iese/ Bine, asta implică deja că am mai multe vieți/ Ceea ce e adevărat/ Vieți am, n-am cărarea”; „Lumea se împarte în ce n-a fost/ și ce n-a fost să fie”; și una de largă respirație, în care poeta își permite să jongleze mai lejer cu stările și metaforele, semn că reușește, într-o oarecare măsură, poate chiar inconștient, să evadeze din carantina sentimentală auto-impusă; iar aici voi reda în întregime unul dintre poemele care mi-a plăcut cel mai mult, din care reiese foarte bine și constanta tendință a poetei de a păstra o oarecare distanță față de propriile sale sentimente: „Îmi port tristețea ca pe un palton scump de gabardină/ peste senzuale tăieturi de elan și shortcut-uri de foldere intime/ în timp ce mă îndrept spre locul unde limba ta parșivă a șters toate convențiile/ ce au dus la o bulimie temporară/ Acum, la luni de neatingere distanță/ încă îți mai simt hipocalcemia la nivelul superficial al epidermei/ Am trecut astăzi pe lângă sărutul nostru/ Făcea un solo show pe trecerea de pietoni, de o sensibilitate indecentă/ Mi-am ascuns privirea în palme cu spaima/ de a nu te iubi mai mult decât până la capătul lumii”.  

De altfel, faptul că avem de a face aici cu o poezie de tip război interior, reiese și din faptul că pe tot parcursul volumului, avem nu mai puțin de terei „autoportrete”, în condițiile în care, volumul nu este unul voit confesional sau autobiografist. Drept pentru care, consider potrivit să redau în cele ce urmează și unul dintre aceste autoportrete, pe cel denumit chiar așa, și cel mai sincer și mai puțin estetizat dintre toate: „Eu sunt cine sunt și cine nu vreau să fiu/ Sunt nimicul/ Sunt isteria și lamentarea/ Sunt deziluzia așteptărilor mute/ Sunt neîmplinirea petrecută/ Sunt fiica iubită, sunt iubita iubită/ Sunt trufia tentaculară/ Sunt gândurile ascuțite și usturătoare/ Sunt fata cu ochi melancolici/ Cu degete urâte și picioare lungi/ Sunt exoticul exponat care incită, prin nesupunere, la ură/ Sunt îndoiala și frica/ Sunt frondeurul ce-și plânge alegerile/ Sunt neasumarea confuziilor/ Sunt brațele în care mă cuprind/ Și gura cu care îmi sărut umărul/ Sunt, fără vina să fiu/ Ce sunt și ce nu vreau să fiu”.

Iar în urma acestei mărturisiri, ce aș mai mai putea spune decât: Iată, poeta! Iată, poezia!

Cu siguranță Tatiana Ernuțeanu este o prezență cu rezonanță în peisajul poeziei române contemporane, iar în ceea ce mă privește, îi voi urmări, fără doar și poate, evoluția pe parcursul viitoarelor volume de poezie.