O cazemată de imagini pentru un șuvoi de trăiri

 

Cronica mea la volumul de poeme Un viitor care se potrivește trecutului de Ioana Iuna Șerban

(Editura Vellant, 2021)

 

Ioana Iuna Șerban (născută în 1990) este curator la Muzeul de Artă Recentă (MARe) și doctorand la CESI/ Centrul de Excelență pentru Studiul Imaginii, unde scrie o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A tradus cataloagele/ volumele Mamuca: Mai Mult ca Abstractul, Florin Mitroi. Zile, Diversitate Stilistică cu răspundere limitată, Tricolor, GPS. Geometri Post- Sistem în Arta Românească de Acum și altele. A participat cu texte critice în cataloagele Mamuca, Diversitate Stilistică, Rai din Iad, Fete de vis: Idealul feminin în arta românească, GPS, Ștefan Ungureanu, Mapping Narratives, Time and Space. A debutat cu volumul de poezie Zero-Unu, apărut la editura Brumar. Cel de-al doilea volum de poezie se numește Un viitor care se potrivește trecutului și a apărut în anul 2021, la editura Vellant, fiind îmbogățit cu o serie de reproduceri după lucrări de Anca Mureșan. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că în poezia Ioanei Iuna Șerban se reflectă cât se paote de clar dubla sa specializare, de poet și om de artă, în sensul că poemele sale se disting în primul rând printr-un aport sporit de vizual. Ea își construiește mesajul poetic atât prin pigmentarea ideilor poetice cu pete de culoare (caz în care punerea lor în oglindă cu lucrările Ancăi Mureșan, reprezintă un mare avantaj în receptarea acestora), cât mai ales printr-o aglomerare controlată de imagini, mai mult sau mai puțin logică, ceea ce duce la crearea unei atmosfere adeseori onirice, cu irizări de realism magic sau suprarealism. Totodată, ea reușește să imprime poemelor sale o dinamică cinematică, astfel încât, o primă specificitate a acestora ar putea fi socotită plasarea lor, din punct de vedere al impactului, la intersecția dintre cinematic și oniric: „În camera de supraveghere o fată în geacă de fâș/ pironită în fața barierei cu ochii ficși înspre cameră (știa/ că e filamtă știa și sfida?) era noapte și parcarea din spatele ei era goală/ camera vedea fata dedublată (sigur nu eram eu) ghemuită pe bordura/ de lângă barieră parcarea tocmai se umplea de oameni.// Asta a fost ultima imagine din visul de acum două nopți/ într-un oraș în care se declanșase o epidemie tuturor le apăreau eczeme/ și purulențe eu mă țineam după un bărbat al cărui picior se tocea într-o rană/ până la carne vie până într-un ciot”.

 De altfel, tot acest arsenal imagistic și cinematic, nu este nicidecum o simplă găselniță estetică, un mod de a epata, de a pune cititorul în dificultate, căci într-adevăr, pe alocuri, aglomerația de imagini face lectura mai puțin fluentă, ci are un scop mult mai precis, acela de a servi drept „cazemată” unor emoții puternice, unor sentimente și senzații augumentate, care altfel ar fi inundat paginile cărții, și ar fi riscat să transforme discursul poetic într-unul mult mai apăsător, însă în niciun caz patetic, întrucât nu despre ultra-sentimentalism este vorba în poezia Ioanei Iuna Șerban, ci mai curând despre traumă, sau mai bine zis traume de tot felul, dezvoltate sau moștenite.

Însă cu toată „cazemata” de imagini, uneori ea lasă garda jos și, asumându-și deplin vulnerabilitatea, spune lucrurilor pe nume, în texte ușor atipice, în sensul în care tumultul de imagini ce amintesc de poezia expresionistă, se scutură aidoma unor petale de floare, lăsând loc unor formulări mai degrabă minimaliste, dar în egală măsură esențialiste: „Bunicii au găzduit crima/ părinții au găzduit victimele/ noi acum găzduim polițele de asigurare/ pentru vieți pe trotuar vieți în suv-uri/ către camping-uri unde abia-ți găsești/ prin beznă drumul până la baracă/ să vomiți să te-ntorci/ de la atâta alcool”; „Într-o jachețică pufoasă cu urechiușe de ursuleț/ trebuie să stea inima mea/ în lumea asta destabilizatoare./ Sunt mii de marsupii cu fețe zâmbitoare/ și nu știi cine a făcut o crimă/ nu întrebi nu desfunzi țeava”.

Și pentru că trauma se cere la rândul ei, dacă nu eradicată, cel puțin echilibrată, în poezia Ioanei Iuna Șerban își face simțită prezența, ce-i drept subtil, și o aplecare spre lumea spiritual-religioasă. Este adevărat că din formulările sale și din contextele ce reies din imagistică, am fi tentați să credem că avem de a face cu o raportare nu tocmai ortodoxă la cele sfinte, cu o formă de schizofrenie religioasă, în maniera celei ilustrate de autorul columbian, Fernando Vallejo, în romanul său, Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți (roman publicat la noi, în traducerea Eugeniei Alexa Munteanu, la editura Curtea Veche, în 2016): „pe prima etajeră pui jartiere roz/ golești pistoalele de bile colorate/ să compui din ele un chip al Fecioarei/ atârni bandane de rapper și sticluțe de alcool”; „După ce se-ncălzește între picioarele tale orice lucru/ poate întemeia o religie”; „Deasupra patului ei Fecioara de la Medjugorje trasă-n marțipan”. Dar nu este nici pe departe așa; ci asocierea sau alăturarea imaginilor cu conotații spirituale, imaginilor din lumea profană, ba chiar promiscuă, nu face altceva decât să sugereze că, în viața omului sacrul și profanul se întrepătrund al tot pasul și nu întâmplător, ci pentru a realiza acel echilibru vital fără de care viața riscă să o ia pe o traiectorie greșită. De altfel, versurile care ilustrează cel mai bine această nevoie de echilibru, sunt următoarele: „Sunt două anotimpuri/ în cel rece ne strângem blănurile și cărnurile și ne închidem/ așteptăm să treacă cineva să exorcizeze tot ce e afară/ Sunt două părți ale zilei: cea luminoasă și cea întunecată/ și două părți îngropate în fiecare om:/ inima și un os de ros pentru dușman./ Practic suntem întregi suntem și fericiți/ în borcanele noastre cu murături stau ferecate niște specii îndestulate”.

Ioana Iuna Șerban ni se prezintă astfel ca o prezență inedită, poate chiar unică în peisajul poeziei române contemporane, atât prin prisma esteticii vizualului și a cinematicului, cât și prin modul în care reușește să pună în echilibru atmosferic trauma cu speranța, sacrul cu profanul, visul cu realitatea. Un viitor care se potrivește trecutului este cel de-al doilea volum al său de poeme. Din nefericire, nu l-am citit pe cel dintâi, deci nu aș putea face o comparație cu acesta și nu m-aș putea pronunța asupra unei eventuale evoluții (de care însă nu mă îndoiesc defel). Pot însă spune că, citind acest volum am descoperit în primul rând o poetă matură, ce își stăpânește foarte bine atât discursul poetic, cât și tehnicile stilistice și estetice.

Și în final, parafrazând titlul volumului de față, aș spune doar atât: nu știu dacă se potrivește trecutului, dar viitorul Ioanei Iuna Șerban se potrivește cu siguranță prezentului și bineînțeles, viitorului.